În loc de cafea, în jungla ecuadoriană se bea ceai din frunze de guayusa. Băutura este energizantă, cu efecte benefice, fără tremorul și agitația date de cafeină.
Dacă locuiești în junglă, te trezești la 4 dimineața. Femeile sunt primele. Ele pregătesc guayusa. Pe la 4 și jumătate își trezesc soții și le oferă băutura energizantă.
Familia stă în jurul focului, soarbe din ceai și face planul pe ziua respectivă. Învigorați, pe la ora 5, înainte de răsăritul soarelui, bărbații pleacă să lucreze grădinile din junglă. Munca trebuie terminată înainte de 11, când căldura devine insuportabilă.
În urmă cu câțiva ani, vizitam cu o prietenă o comunitate de quichua Napo Runa din Ecuador. Președintele comunității și coordonatorul turistic au decis că trebuie „să gustăm” si noi din viața de zi cu zi a localnicilor. Și așa, într-o dimineață (sau noapte) pe la 4 auzim bătăi în ușa căbănuței în care locuiam.
Bătăile erau acompaniate de muzică tradițională cântată cu o tobă și o vioară. O voce de bărbat, nu foarte melodioasă, ne anunța, cântând în quichua, că trebuie să ne trezim, iar femeile au pregătit micul dejun.
Cel mai matinal mic dejun din viața mea
Am ieșit din cabană și luna încă mai strălucea, mare și grasă, pe cer. Alaiul de trei bărbați ne-a însoțit cântând până la filigoria în care serveam masa.
Mi-am târat picioarele prin iarbă. Cu ochiul deschis încercam să identific drumul, iar cu cel închis mă străduiam să mai dorm puțin. M-am împiedicat pe scările așa-zisei bucătării. Un foc ardea în vatra din colțul încăperii.
Pe masă pâlpâia o lumânare albă, aproape consumată. Ne-am așezat la masă. Muzica a încetat. Prietena mea avea pleoapele umflate și tumefiate, dar nici eu nu arătam mai bine după somnul de o oră. Stătusem la povești până la 3 dimineața. Mă pișcau ochii, iar pleoapele nu mai răspundeau comenzilor repetate de a rămâne deschise.
Moș Ene (sau cum se numește el în junglă) mă trăgea de gene, să mi le închidă. Gazdele păreau că ignoră complet suferința noastră.
Președintele comunității ne-a anunțat că după ceai urma să mergem la mirador, un punct la înălțime, cu o priveliște spectaculoasă. Ideea unei excursii care se anunța lungă și oboseala care ne domina corpul, nu ne-a lăsat sa ne entuziasmăm prea mult.
O femeie cu păr lung până la brâu ne-a adus un ulcior de plastic cu ceai aburind. Guayusa, ne spuse cu voce șoptită. Femeia a așezat apoi două farfurii pe masă, iar lângă mucul de lumânare, a carei lumină se lupta deja cu prima rază de soare, a așezat două pahare.
Mi-am umplut paharul de plastic cu băutura fierbinte și am sorbit încet. Un ceai dulceag, cu gust mai mult frunzos decât aromat. Încă o înghițitură si, apoi, încă una… Dintr-o dată, și nu exagerez, am simțit cum mi se ridică valul de somn de pe ochi. Uau! Așa ceva n-am mai pomenit! M-am uitat la prietena mea. Ochii i se dezumflaseră și pleoapele își reveniseră la culoarea normală.
Guayusa își meritase mult lăudatele efecte. Cu energie de la guayusa, am pornit-o spre acel punct înalt de unde aveam sa vad munții și văile acoperite de junglă ale regiunii Sumaco Galeras, renumită pentru frumusețe și biodiversitate.
După multe ore de mers, după un urcuș abrupt prin pădurea deasă, am ajuns pe moțul îngust și al dealului. Era cel mai îngust deal pe care l-am văzut vreodată. De o parte era pădurea, iar la vreo 20 de centimetri mai încolo un hău verde.
Miradorul era o poieniță de 2 metri pătrați pe culmea dealului, la marginea prăpastiei. Într-adevăr panorama era spectaculoasă. Cât vedeam cu ochii era doar junglă. Am scos fiecare câte o portocală din rucsac și, după ce am zvârlit în gură prima felie de fruct, am auzit ghidul strigând: Fugiti! și a luat-o la vale, înapoi prin pădure.
Mai încete și luate prin surprindere, eu și prietena mea am rămas nedumerite în mijlocul poieniței, mestecând portocala. Un bâzâit nelumesc se auzea tot mai tare în spatele nostru. Mi-am întors privirea: un ditamai roiul de viespi venea spre noi. Am fugit mâncând pământul (și portocala) la vale, printe copaci, sărind peste rădăcini, lovindu-ne de crengi și zgâriindu-ne de ramurile spinoase ce ne ieșeau în cale. Aveam o viteză și o energie care m-a surprins.
Încă nu sunt sigură dacă a fost frică, instinct de supraviețuire sau Guayusa?
Poveștile Luminiței le găsiți și AICI.
Clujeancă entuziastă, ea duce imaginea frumoasă a României oriunde cu ea. De departe, ne aduce poveşti despre oamenii întâlniţi, păţaniile de care a avut parte şi ne arată, într-un mod inedit, locuri pe care am putea ajunge, vreodată, să le vizităm. O găsiti si la lumi.blog.
- Halloween-ul în Brooklyn la casa unui dramaturg de Pulitzer - 31 oct. 2022
- Prietena de pandemie - 22 oct. 2020
- Medicinistul care tratează newyorchezii cu muzică - 22 ian. 2020
