Am primit cu inima deschisă invitaţia preotului Florin Puf de a participa la o întrunire în creierii munţilor, în luna februarie a acestui an.
Aproape întreg satul l-a întâmpinat pe Preasfinţitul Emilian Lovişteanu, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului Vâlcea, care a venit şi el la biserica din Poiana Răchiţelii.
E aproape o oră de condus până acolo de la cel mai apropiat oraş, Hunedoara. Drumul e asfaltat până la un punct, apoi continui pe drum forestier.
Şi urci, urci într-una, mai domol sau mai abrupt. Tot urci, prin păduri de amestec, molid şi mesteceni, până când ajungi pe culmi. Sunt culmi domoale, arse de soare şi de vreme.
Dar calea-ţi şi efortul sunt răsplătite însutit căci simţi, aicea sus, că eşti deasupra lumii. E o senzaţie ciudată şi … domoală, de plinătate.
Nu e senzaţia aceea de măreţie pe care o ai atunci când cucereşti un pisc şi vezi la poale-i, la picioare-ţi toată zarea. Aici, cumva… simţi zarea, mai mult decât o vezi. Te umple, te acceptă. Nu eşti mic şi nu eşti mare. Eşti parte din ea.
Spre Cer…
Şi da, e noroi pe drum. Atât de mult noroi încât mă-ntreb dac-am să pot să trec prin el. Dar nu mi-e teamă. Ştiu că voi ajunge acolo unde vreau, mai greu sau mai uşor, cu grijă. Calea mi-e deschisă, depinde doar de mine.
Drumul trece prin Cerbăl, un sătuc cu uliţe întortocheate.
Ce nume! Cerbăl. Ce-o fi însemnând?, gândesc.
Trec de Cerbăl şi ajung în plai. Sau în rai? E-o cruce mare-aici, de lemn. Hmm… Ţara dintre cer şi pământ e numit ţinutul ăsta într-o binecunoscută publicaţie românească .
Pentru mine-i un ţinut de basm, cu umbre şi poveşti – Ţinutul Pădurenilor.
Am mai fost pe-aici, în vară, într-o seară cu lună plină, ce mi-o amintesc şi-acum: o lună uriaşă, lăptoasă, ce părea a se hrăni din pământ, de parcă ar fi vrut să-l înghită ori să devină una cu el. Căram ceva cu mine, în maşină, şi eram speriată c-am să rămân împotmolită-n drum.
O bufniţă m-a însoţit o vreme, să-mi ţină de urât în noapte, să ştiu că nu sunt singură. Dar n-am rămas împotmolită nici atunci, aşa cum n-am de gând să rămân nici acum.
Mai patinează lăstunul meu cel negru, mai sparge câte-o brazdă de noroi, mai sare câte-o piatră… Şi ajung cu bine la Poiana Răchiţelii.
La Poiana Răchiţelii cu părintele Puf
Opresc pe drum, în sat, să-ntreb de cale, nu că n-aş şti unde trebuie s-ajung, dar vreau să schimb câte o vorbă şi cu oamenii, să-i simt. O mătuşă-mi spune zâmbind să ţin drumul, că e bine:
Tot înainte e biserica, pe stânga. Toţi se duc acolo. Eu mă duc la penticostali. Dar mergeţi după omul cela, că se duce la biserică.
L-ajung pe „omul cela” şi opresc: Bună ziua! Haideţi sus. Avem acelaşi drum.
Zâmbeşte mirat şi urcă în maşină. Nu mai e mult până la biserică, da-i frig. Mai iau pe cine mai găsesc pe drum, iar la ora 9 fix suntem în faţa bisericii.
Iarna îşi cerne fulgii mărunţi în Ţinutul Pădurenilor, iar la bisericuţa dintre brazi din Poiana Răchiţelii fiecare ajunge cu ce poate.
Dintre săteni, cei care stau mai aproape vin pe jos, chiar dacă ninge şi-i un frig ce-ţi pătrunde până-n-adânc în oase. Alţii vin cu maşinile, dar nu cu orişice maşini. Ca să te deplasezi prin meleagurile astea îţi trebuie maşină de teren. Aşa se explică toate vehiculele off-road 4×4 pe care le văd răsfirate pe poiana de lângă drum.
Observ că lumea vine, vine… câte unul, câte doi, mai mulţi. Se tot adună.
În prag, părintele Puf, cu figura-i oacheşă, mă-ntâmpină şi-mi spune bun-venit. Sunt tare bucuroasă să-l revăd şi-i spun, să ştie. Într-un fel tare ciudat simt că parcă i-am predat ceva, o greutate ce zăcea în sufletul meu, deşi nu am rostit-o. Ceva ce poate nu îmi recunoscusem nici chiar mie însămi…
L-am mai văzut în vară, la Muncel, pe părintele Florin Puf. Dânsul e un fel de erou pentru enoriaşii săi din parohia Bătrâna, care cuprinde mai multe sate şi cătune greu accesibile din Ţinutul Pădurenilor – numai el ştie cum reuşeşte să le cuprindă pe toate. O să vă mai povestesc despre dânsul în curând.
Lumina din suflete
Astăzi e o zi deosebită. Simt emoţia din aer, din suflete şi o pot citi pe chipuri. E molipsitoare. Toată lumea îl aşteaptă pe Preasfinţitul Lovişteanu care nu întîrzie să apară, simplu, degajat, cu zâmbetul pe buze.
Omul acesta are ceva deosebit. Să fie de la traiul bun ori de la aerul curat din acest ţinut?… Eu cred că e ceva mai mult. Poartă cu el o voioşie nesilită ce i s-a zugrăvit pe chip şi în surâs, un fel de lumină stranie, ca o aură.
Asist şi eu, cât pot, la slujbă şi privesc în juru-mi fermecată: biserica s-a umplut de fiinţe, mari şi mici, ce stau alături în straiele de sărbătoare. Nu le ştiu numele, nici chipurile. Dar ştiu că vreau să mă întorc într-o bună zi aici, să îi revăd, să îi cunosc, de m-or primi.
Sub bolta albastră a bisericuţei dintre brazi cu icoane mici şi ştergare vesele ce-mpodobesc altarul şi pereţii, lumina curge blând de prin ferestre, din lumânări şi candele, şi, mai ales, din suflete de oameni, oameni frumoşi care zâmbesc sau care plâng uneori…
Monica Oprişe
- Malta, insula de miere (IV) - 23 sept. 2019
- Malta, insula de miere (III) - 9 sept. 2019
- Malta, insula de miere (II) - 28 aug. 2019
Va multumim pentru cuvintele frumoase. Va astept cu drag si va gazduiesc cu placere. Numele meu este Tif Marica . telefon 0723586140
acum tocmai a fost asfaltat aproape tot drumul .. e mirific.. de frumos.. ar fi bine sa reveniti si vara…..