Iernile în Clujul de altădată și stegulețele metalice cu „Gheață în parc!”

Până la mijlocul secolului XX, iarna, trăsurile erau schimbate cu sănii, protipendada deținând atelaje luxoase. Una dintre acestea, aparținând familiei Bánffy, s-a păstrat până azi și reflectă puterea financiară și statutul proprietarilor. De mari dimensiuni, bogat ornamentată și împodobită cu grifoni, animalul mitologic cu corp de leu, aripi și gheare de vultur și urechi de cal, aflat pe blazonul familiei, ieșea în evidență. Sania oferea prin modul în care a fost concepută, siguranță și confort.

Sosirea anotimpului rece aduce acum de cele mai multe ori îngrijorare și neliniște, dar nu a fost dintotdeauna așa. Doar în perioada comunistă, a început să se inoculeze populației frica de zăpadă, ger, vânt sau de orice alt fenomen meteo, ca și cum omul și natura ar fi într-o permanentă luptă. Strămoșii noștri vedeau încercările fiecărui anotimp ca fiind normale, fără dramatizări inutile și așteptări prăpăstioase. În Transilvania, o iarnă deosebit de grea a fost cea din anul 1929, iar în sud-estul și estul României, iarna din anul 1954 a fost considerată cea mai cumplită din a doua jumătate a secolului XX.

O iarnă grea a fost de asemenea iarna 1984-1985, atunci când s-au și întrerupt programele la televiziunea publică, emisia fiind fixată la două ore zilnic, iar posturile regionale de radio și-au întrerupt și ele activitatea. Mașinile particulare nu au avut voie să circule, iar cele ale instituțiilor de stat, au circulat cu restricții.

Iernile de altădată erau caracterizate de nămeți de un metru, gheață și multe derdelușuri pe dealurile din apropierea Clujului. Cele mai cunoscute derdelușuri din zona centrală erau pe așa-zisul Deal Mic, zona dintre străzile Titulescu și Moșoiu. Copiii din zonă aveau o sanie enormă, prevăzută cu volan, frână de mână și de picior, pe care încăpeau zece persoane. Cum în anii ’60 circulația era aproape inexistentă, bucuria copiilor de a ocupa străzile era enormă.

La mare căutare era patinoarul din Parcul Central. Din decembrie până în februarie, patinoarul natural era funcțional. Cei care patinau aveau o ținută specifică: pulovere cu dungi orizontale alb-albastru marin. Existau patine cu vârful rotunjit și cu vârful ascuțit. Cele cu vârful rotunjit se puteau prinde cu o cheie specială de talpa groasă a bocancilor. Pentru cei care își permiteau, existau patine fixate direct pe bocanci cu șurub. Dacă primele erau demontabile, acestea din urmă nu se mai puteau lua de pe încălțăminte. Cele mai eficiente mijloace de comunicare a faptului că se putea patina, erau plăcuțele metalice albastre amplasate pe stâlpii din oraș, în forma unor stegulețe pe care era scris: „Gheață în parc!”

Dacă în trecut o iarnă bogată în zăpadă era semnul unui an bun, plin de recolte, acum temerile legate de blocaje și de creșterea consumului de combustibil aruncă o umbră de teamă asupra unui anotimp care își pierde din an în an puterea, iernile de azi fiind oricum mult mai blânde decât cele de acum o sută de ani.