Chiar încă nedeclarat, singurătatea este flagelul cel mai activ al societăţii noastre, care aruncă în vid multe suflete, pustieşte vieţi şi naşte cele mai surde suferinţe, fără ca acestea să ne fie în vreun fel cunoscute.
În mod paradoxal, evoluţiile spectaculoase ale tehnologiei, care au eliminat orice barieră în calea comunicării, nu au reuşit să scurteze şi spaţiile vide ale singurătăţii, care îşi arată şi mai mult urâţenia ei, într-o lume avidă de dialog. Aceasta este sigurătatea involuntară, care intervine ca un accident în viaţa omului şi care, în mod nefericit, îl smulge pe om din universul lui şi îl aruncă într-unul unde nu mai e nimeni. Bătrâneţea, abandonul, boala, privarea de libertate sunt accidente care ne fac să ne confruntăm la modul brutal cu această experienţă dură a vieţii, care este sigurătatea. O astfel de lectură a singurătăţii ne obligă mai mult la a fi oameni şi mai ales la a deveni semeni pentru cei care nu au pe nimeni în această lume.
Dar există şi o altfel de sigurătate care a cărei opţiune ne aparţine şi aceasta este singurătatea pe care ne-o asumăm temporar sau, de ce nu, ca mod de viaţă. Singurătatea pentru a ne găsi liniștea.
Lumea vorbeşte astăzi despre criză, ca despre un fenomen al descompunerii unei societăţi sau al unui sistem de valori şi principii, privind totul dintr-o evidentă detaşarea exterioară, din care eul fiecăruia lipseşte în chip desăvârşit. În acest context primul om la care mă gândesc este istoricul francez Paul Hazard, care a dedicat o carte Crizei conştiinţei europene şi în care trata acest fenomen din perspectiva interioară, a fiecăruia dintre noi, confruntat constant cu imposibilitatea de a mai sta liniştit cu sine însuşi, într-o reconfortantă clipă de tăcere. Şi experimentul e simplu, pe care îl putem face fiecare dintre noi renunţând pentru o jumătate de oră la televizor, radio sau citit şi în care să rămâi doar tu cu tine şi cu gândurile tale. Rezultatul e predictibil pentru mulţi dintre noi, iar concluzia o trăgea şi Paul Hazard când spunea că acea jumătate de oră va fi un chin real, fapt care arată adevăratul nivel al crizei interioare.
Astfel primul remediu al liniştirii ne cere să ne găsim o bună aşezare în noi înșine, să ne accepţăm pe noi ca oameni în relaţie cu semenii şi să ne asumăm propriile limite, iertând şi cerându-ne la rândul nostru iertare. Prin aceasta ne-am găsit împăcarea pe care putem să ne construim un adevărat edificiu al liniştii noastre interioare şi în care sufletul va rămâne tot mai imun la zgomotul exterior. Atunci vom putea să ne auzim mai bine pe noi şi pe cei din jurul nostru şi lumea zgomotelor să se transforme într-o lume a sunetelor şi armoniilor, în care să ne regăsim cu adevărat ca oameni. Și acest lucru nu este posibil fără singurătate.
Dacă vrem liniştea în care să poți gusta frumuseţea unui gând şi bucuria unei lecturi, să închidem pentru o zi televizorul şi vom avea o altă lume în care trăim, să renunţăm pentru o clipă la relaţiile de prietenie din mediul virtual şi vom găsi frumuseţea chipului uman şi a comuniunii vii dintre semeni. Şi peste toate, dacă am gustat vreodată din singurătatea sănătoasă, avem la îndemână bucuria rugăciunii, care e dialogul liniştii, dar şi suprema întâlnire cu Dumnezeu şi cu noi înșine, care se consumă numai în tăcere.
De aceea marele pariu al nostru este să știm să ne facem vii singurătățile, așa cum spun inspiratele versuri ale lui Valeriu Anania: „ia-ți singurătățile, fără moarte, fă-ți-le!
Pr. Bogdan Ivanov
