O zi superbă de aprilie. După eclipsele recente şi toate capriciile meteorologice ale începutului de primăvară, vremea e acum minunată…soare, cald… o briză plăcută.
Totul mă cheamă afară, în natură. Şi mă apucă un dor de ducă… aşa ca în poveşti! Dorul ăsta vine de undeva din adâncuri, din străfundurile fiinţei mele…Unde? Habar n-am!
Dar plec. Cu el şi cu maşina lui ciudată, Hannibal – un Nissan Off-road 4×4, cu motor Toyota şi capota retezată, ca o maşină de război… după război.
Manuel e un om simplu. Cel puţin aşa spune el. Motoarele sunt pasiunea lui, i-au plăcut de când era copil: Un preot m-a-nvăţat să merg pe motoretă. Primul motor l-am cumpărat pe bucăţi, stricat. L-am reparat şi l-am montat singur, într-o vacanţă de vară, la bunici. Apoi au urmat altele.
L-am cunoscut în urma unui accident rutier pe A1. Oare întâlnim îngeri în calea noastră, în miez de noapte, pe autostradă?… Îngeri deghizaţi în oameni, care ne veghează calea şi ne-ndrumă atunci când ne-am rătăcit de noi?…
Azi m-a invitat cu el, la o zi pe teren pentru verificarea unei porţiuni din traseul la care lucrează, în cadrul unei competiţii off-road din Munţii Apuseni. Pentru mine e o aventură inedită, n-am mai participat la o astfel de acţiune până acum.
Maşina cu care vom merge are două locuri şi o formă neobişnuită, în urma modificărilor făcute de Manuel.
E plină de noroi, de frunze, de resturi de crengi, şi îmi imaginez că a trecut prin ceva aventuri de arată în halul ăsta. Manuel se scuză pentru murdărie şi aşează grijuliu o pătură pe scaunul din dreapta, să-mi fie mai comod. Urc în maşină, conştientă fiind că va urma o experienţă incitantă şi hotărâtă să mă bucur de fiecare clipă.
Să nu-ţi fie frică, îmi spune. Şi pornim.
Conduce. Întâi pe drumuri noroioase, prin bălţi şi prin pâraie. Apoi intrăm în pădure, printre copaci şi bolovani, prin ravene înguste şi abrupte. Când sus, când jos, când într-o parte… Zgomotul e infernal! Motorul turat, fum, noroiul ţâşneşte în stânga şi-n dreapta, crengile trosnesc sub noi. Parbrizu-i spart, maşina n-are un geam şi hurducăie din toate încheieturile. Mă-ntreb dacă a fost o idee bună să-i accept invitaţia… Văd râpa-n dreapta mea şi apele curgând sălbatic la vale.
Câteva clipe şi-am fi acolo jos, cu Nissan-ul monstru peste noi, printre stânci şi ape-nvolburate… Dar Manuel ţine zdravăn de volan şi merge înainte. Maşina lui ciudată trece ca un tanc peste trunchiuri de copaci căzute, peste bolovani, prin noroi şi frunze şi-şi taie calea printre crengi.
Iar el, pe un ton calm (de parc-am sta de poveşti la cafea pe o terasă) îmi explică diferenţele dintre categoriile de concurs – standard, open, extrem. Încerc, cu toată spaima ce o simt, să înţeleg ce-mi spune. Nu contenesc să mă mir şi să admir acest om. Acţiunile lui brutale la volan contrastează mult cu calmul vocii sale.
Mai oprim din când în când, iar Manuel studiază terenul şi leagă de crengi, din loc în loc, benzi colorate pentru a marca traseul. Eu respir şi abia-mi mai simt genunchii de încordare şi de spaimă, iar pe el îl văd alergând sprinten pe coastă-n sus, de parcă e un căprior. „Ce om!” îmi spun. Are braţe vânjoase, talie de atlet şi mişcări agile de felină. Dar vocea şi chipu-i sunt atât de blânde…
Facem un popas de prânz, lâng-un izvor.
Focu-i aprins imediat, frigărui, ciuperci şi frunze de leurdă, proaspăt rupte din pădure, iar gustul de usturoi completează perfect carnea şi ciupercile cu brânză. Mâncăm. E linişte.
Fumez şi eu, în tihnă, o ţigară, după masă. Parcă am chef de vorbă acum, că sunt cu picioarele pe pământ, ca să zic aşa. Aş vrea să ştiu povestea acestui om, să aflu cum de s-a ales cu cicatricea ce-i brăzdează faţa şi cu tăietura de pe braţul stâng. Şi, mai ales, aş vrea să ştiu de ce-i aşa de trist uneori… Îl aţâţ la vorbă, dar nu se-ndeamnă.
E adâncit în gânduri ştiute doar de el. Oftează şi mă priveşte de parcă ar vedea prin mine, dincolo de aparenţe, în adâncurile fiinţei mele, acolo unde rareori ajung chiar eu. Privirea lui parcă atinge glasul cel lăuntric ce urla de dor de ducă, ce urla de dor de om…
Îmi şopteşte: Şi munţii au ecou şi-ţi răspund uneori la întrebări pe care nu le poţi împărtăşi. Sunt locuri pline de mister, un mister ce-l simţi direct în suflet, te-nconjoară, parcă te loveşte-n piept.
Vreau să dea drumul poverii de pe suflet, să-i spun de bine, să ştie că nu-i singur, cum nu e nimeni singur pe pământ. Să mă ţină strâns la pieptu-i cald, să mă-nconjoare cu blândeţea-i, să-mi amintesc ce am uitat demult.
Înger, demon… mai contează? Este el, omul simplu, cu aspectele sale.
Acum nu mai mi-e teamă şi nu mai vreau să plec.
Pricep la rându-mi, dup-o vreme, că trebuie să cobor adânc în mine, în umbra care mă-nsoţeşte, să nu ucid cu mintea tainele ce le-ntâlnesc în calea mea în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Ne-am luat rămas-bun de-atâtea ori şi am plecat spre ceea ce numeam „acasă” ori spre un „altceva” unde să ne regăsim… Ne luăm şi-acum, fără cuvinte, cu piatra ce-am zidit-o-n suflete, la Luna sus, în satul cela vechi, cu taine îngropate-n stânci ce le-am purtat cu noi atâtea vieţi. În vânt se duc, în cele patru zări, ca praful ce-a rămas din noi, pe dealuri şi prin văi. Izvorul cela spală, e-oglinda în care ne privim, pe rând.
Pietrele neclintite şi mute au felul lor de a-ţi vorbi, de stai să le asculţi. Iar ele spun fiecăruia ceea ce are nevoie să audă.
Amintirile rămân atâta timp cât le păstrăm, cât ne hrănim din ce a fost. Când avem curajul să le scormonim şi apoi să ieşim din ele, facem loc pentru prezent. Dorul meu de ducă e un dor din noi, de suflete ce urlă, de umbre care ne vorbesc, de ecouri şi mistere ce ne lovesc direct în piept, ca pietrele. Şi-l păstrăm un timp, dorul…şi frica o păstrăm cât putem şi cât vrem, aşa cum ştim.
Glasul lor de-i ascultat atent, cu încredere, ne poate duce undeva… unde să ne regăsim de ne-am pierdut pe cale: acasă.
„Acasă” ne cuprinde pe noi înşine, cu umbrele şi pietrele noastre, e o garanţie mereu vie, e un loc plin de iubire, menit a ne dovedi că nu suntem singuri, deşi am uitat o vreme. E locul în care ne regăsim, de fiecare dată când venim şi când plecăm. “Acasă” e în noi.
Uneori plecăm pentru a rămâne, alteori rămânem pentru a pleca. La stânci, lângă izvoare, lângă foc sau lângă oameni. Ne predăm pentru a trăi, renunţând la luptă. Murim ca să putem trăi, riscând să ne-aruncăm în hăul cu ape-nvolburate, ce se zbat curgând printre bolovani şi stânci, în umbră.
Şi „vom avea atât cât vom îndrăzni să visăm” cu Încredere.
Povestea Aurorei M. spusă la ceas de seară, înainte de apus.
- “Marșul bicicliștilor” - 25 apr. 2024
- Start la înscrierile pentru Banca de Alimente - 11 apr. 2024
- Din suflet pentru Maria de la Şcoala Ion Creangă din Cluj - 1 apr. 2024
Comments are closed.