Singurătatea …. e grea singurătatea

După înființarea Poliției de Proximitate am primit în dar și zona centrală a municipiului Cluj-Napoca, adică Piața Unirii, strada Eroilor ș.a. Recunosc că mi-a luat ceva timp să mă obișnuiesc cu oamenii pe care-i aveam în „noua parohie” dar ne-am obișnuit cumva, adică cum ar veni, ei cu mine și eu cu ei.

Pe strada Eroilor, locuia o doamnă, singură, în vârstă de aproximativ … de aproximativ. Pensionară, nu îmi amintesc acum dacă era văduvă sau divorțată, iar copiii îi erau stabiliți de ani și ani în străinătate. Când se schimbau sectoriștii/polițiștii de proximitate, personajele care aveau oarece probleme începeau să scrie. Petiții că doar nu amintiri cum fac eu amu. De ce ar fi fost altfel acum în situația în care eu preluasem un nou sector în parohie? De ce începeau să scrie? În speranța că la noul sectorist, vor găsi înțelegere, dreptatea pe care și-o doreau, în fine, important este că începeau să scrie, să vină în audiență, să se plângă …

Doamna suna la șeful secției. Acesta mă suna pe mine și zicea doar atât:”Moraru, strada Eroilor, nr. …” La fel de sec îi răspundeam și eu:”Mă duc, dar azi nu mă mai cotați”. „Du-te și apoi fă ce vrei”. Și mă duceam …

Doamna era în conflict cu cele 2 familii vecine. Nimic nu era bine din ce făceau acestea. Familiile vecine. Ba gunoiul nu era aruncat în tomberonul care trebuie, ba capacul nu era închis sau tomberonul nu era la locul lui. Chestii de genul ăsta. Femeia lucrase într-un domeniu în care totul era „la riglă”. La virgulă. La fix adică. Așadar intra repede în conflict pentru orișice motiv. Cu timpul vecinii au început să o evite, să nu-i mai vorbească, să nu o mai salute. Ei bine, efectul nu a fost cel dorit de ei, ba aș putea zice că a fost chiar de-a dreptul contrar. Așa că doamna, periodic, ciclic cum ar veni, suna la șeful care mă suna pe mine, care nu mai aveam pe cine suna și pe cale de consecință, mergeam la doamna.

Când ajungeam, pe masă în living aranjate impecabil, cești de cafea și de ceai, lingurițe. Fructe, prăjituri, suc/apă minerală … Totul în casă era la locul lui, perfect aranjat. Urma o discuție despre motivul pentru care l-a sunat pe șeful secției, apoi despre situația din țară, economică, politică, despre cum era vremea sau vremurile cândva, despre copii, ai mei, ai doamnei, despre faptul că nu o sună, că nu au fost acasă de ani de zile, despre vecinii obraznici, despre tot și toate. Vorbeam despre lume, despre cum mergeau candva lucrurile, despre cu ar trebui să fie legile, la asta se pricepea și se pricepea bine. Totul dura cel mai puțin 2 ore. Când plecam eram terminat. Ați auzit de hoții de energie? Nu energie electrică, aia e ușor de furat, energia unei persoane. Ei bine, sentimentul era că ai nevoie să intri în prima crâșmă și să pleci în patru labe. Doamna era un hoț de energie.

Când plecam de la ea, primeam la pachet fructe de sezon, prăjituri. „Pentru colegii dumneavoastră”, nu puteam refuza.

În fond, era o femeie singură, cu copiii plecați, nu avea cu cine vorbi, cu cine împărtăși bunele sau relele. Singurătatea o apăsa, e grea singurătatea. Uneori mă supăram, eram nervos pe ea, dar reușeam cumva să depășesc momentele de acest fel. E mai ușor să etichetăm, este mult mai greu să facem eforturi pentru a înțelege. Dar efortul merită. Polițiștii fac și astfel de lucruri deși ele nu sunt contabilizate nicăieri în scripte, nu contează la bilanțuri, nu sunt recunoscute de cei care conduc instituția. Sunt cunoscute de cei care le trăiesc, de cei care fac eforturi pentru a fi acolo unde cineva are nevoie să fie ascultat.