Am făcut armata ca militar în termen, am mai spus asta, la Buzău, la Compania de Cercetare a Armatei a II-a Române, din 20.09.1989 până în 21.09.1990. Unitate militară de elită, de parașutiști. Un of al meu, a fost, este și va fi faptul că nu am fost personal navigant, dar nu despre asta este vorba. Unitatea era mică, nu am făcut gardă. Plantoane da, dar gardă nu. Făceau militarii Regimentului 3 Geniu și pentru noi. Aveam bucătăria noastră, personalul navigant avea Norma de hrană numărul 9, iar noi ceilalți, Norma de hrană numărul 1.
Când am încorporat, eram slab, rău slab, tăiam vântul, nu aveam obraji mai deloc. Făceam instrucție „pe bune”, ca să zic așa, nu căprărie. Au fost și unele incidente de acest gen, dar cu totul izolate, iar instrucția era instrucție. La instrucție, deși eram la Plutonul Transmisiuni și aveam și instrucția de specialitate, cu alfabetul morse, cu autospecialele de transmisiuni, cu stațiile portabile, instrucția militară o făceam la cel mai înalt nivel. Și îmi plăcea mai mult decât cea de specialitate. Recunosc că nu îmi plăceau „pedepsele” pe care ni le aplica plutonierul Pană. Ba genuflexiuni, ba scatoalce, ba ambele. Astea m-au îndepărtat de alfabetul morse și când a venit momentul să dăm examenul de transmisionist de clasă, clasa a treia, m-am dat lovit. Adică, în acea perioadă, aveam niște negi la degetele de la mâna dreaptă, cel mai important era cel de la degetul arătător, deget cu care se și bătea ti, ti, ti, ta … ti, ti, ti, ta … Și bineînțeles că, așa ca o răzbunare personală, m-am programat la spital, secția de dermatologie, unde medicul specialist, mi-a ars negii, iar eu nu am putut da examenul de transmisionist. Mi-a părut rău ulterior, satisfacția pe care am avut-o când am văzut reacția plutonierului Pană și a lui Nea Georgel, plutonierul major, nu a fost cea dorită de mine, inițial. Dar așa am făcut și ulterior, nu am mai avut ocazia să dau examenul respectiv. Uf, lungă paranteza asta. Ziceam că eram slab și probabil că am stârnit cumva mila caporalului Murgu, un veteran de la Plutonul Transmisiuni, care servea la popota cadrelor. În realitate, nu știu dacă acesta a fost motivul sau nu, dar m-a luat alături de el să servim masa cadrelor militare. Ulterior, la rândul meu, am ales un băiat din ciclul I de instrucție pe care l-am pregătit pentru a-mi lua locul. Bineînțeles că în scurt timp am ajuns să am „fălcuțe” și să nu mai ajung la popota militarilor în termen și să beneficiez de alte facilități legate de uniformă, bocanci, acces la dușul de la centrala termică și așa mai departe.
În 1990, a fost angajat în unitate un instructor de arte marțiale, un tip foarte tare, deși nu avea o statură impresionantă, era tot numai fibră, cu o flexibilitate incredibilă. Ne-a captat repede atenția, era extrem de serios, meticulos, bun pedagog și astfel ne-a făcut să ne dorim să fim la toate antrenamentele lui. Nu am făcut excepție și am ajuns să mă înțeleg foarte bine cu el. Nu a fost o surpriză pentru mine când, în luna septembrie, am fost ales de antrenor, alături de alți 9 colegi să mergem, într-o misiune, în Miercurea Ciuc. Plăcerea de a fi alături de colegii și camarazii mei, într-o misiune în care urma să facem o demonstrație de lupte, corp la corp, în fața Generalului Ștefan Gușă și a altor șefi din conducerea Armatei a II-a și a Ministerului Apărării, ne-a făcut să nu ne mai pese că ne întoarcem din misiunea respectivă la o zi după ce, ceilalți camarazi din leatul nostru liberaseră. Trecuseră în rezervă, ca să fiu mai pe înțelesul celor care nu au făcut armata. Misiunea respectivă, demonstrația, urma să fie făcută în unitatea de vânători de munte de lângă Miercurea Ciuc. Noi avem programul nostru, nu eram în programul vânătorilor de munte, ne plimbam liberi peste tot. Eram legați de programul lor, doar la masă. Când se servea masa, dacă voiam să mâncăm, trebuia să fim prezenți și noi. Cu hrana vânătorilor de munte am avut o mare problemă. Un adevărat șoc. După ce am fost răsfățați, la Buzău, cu mâncare de calitate, să vii la vânători de munte, unitate de elită și să ai parte de mâncare cu viermi, pentru noi a fost un șoc. Și când spun că era cu viermi, nu este o figură de stil. Viermii erau prezenți în pesmeții de la micul dejun, în orezul de la prânz și în macaroanele de la cină. Așa se face că în scurt timp, am ajuns să nu mai mâncăm la popotă ci să ne facem ba o slăninuță la foc, ba să ne luăm de mâncare din oraș, unde noi nu aveam restricții de a ne deplasa, în formație, pe două rânduri și în cadență, fără ca cineva să ne dea o comandă în acest sens. Deplasarea în pas cadențat, ne intrase în sânge, era o a doua natură pentru noi.
Misiunea noastră a fost un succes, am aflat că în timpul desfășurării exercițiului nostru, generalul Gușă, a exclamat, cu mândrie, „Ăștia sunt băieții mei!”
- Poveste de când armata „era armată” - 10 apr. 2024
- Șeful a decis: fără uniformă - 19 ian. 2024
- Incidente și accidente rutiere - 23 aug. 2023
