E bine să ai un căţelandru ştrengar în echipajul unei incursiuni în Amazon. Noi îl aveam pe Max. Era căţelul ghidului, o potaie roşcovană si jucăuşă, cam slăbuţ el, dar cu mare rezistenţă la cald şi la efort. Ne însoţea vesel pe cărările junglei şi stătea ca un căpitan la prora pirogii, privind cu încredere înainte.
Soarele dogora, moleşindu-ne pe toţi – de câteva ore bune mergeam cu piroga pe un râu îngust, cu multe meandre, care ne prelungeau cu multe ore călătoria. Mă aciuisem de o vreme sub un şal, tovarăşa de călătorie era şi ea ascunsă sub un plastic, printre rucsacuri, ghidul îşi pusese tricoul pe cap, iar Max era lăţit, moale pe sacul cu provizii. Doar băiatul quichua care ne ghida barca pe râul când adânc, când de câţiva centimetri, părea că nu e afectat de arşiţă. Împingea constant barca cu o prăjină lungă de doi metri. Monos! ne arătă el într-un copac şi trase barca la umbra arborelui, o pauză binevenită de la razele care ne copseseră în ultímele două ore. Pe ramurile joase, un grup de maimuţe tamarin trebăluiau – unele se scărpinau sau se căutau de pureci, altele se relaxau atârnând pe ramuri, unele mâncau bunătăti adunate din padurea înconjurătoare. Tamarinii păreau niste jucării, erau mici cât o palmă, cu blăniţă maro-roşcat care strălucea frumos în soare. Coama bogată şi zburlită îi făcea să pară nişte cântăreţi de rock din anii ’80.
Până să clipesc, barcagiul nostru era cu un pui de tamarin în mână! No, no! am protestat noi în van. Nu mi se părea ecologică fapta lui. Pare llevar a la casa, zise el. Clar, si-l lua ca pet. Îmi era milă de tamarin, dar nu puteam să îi spun băiatului quichua ce să facă, eu eram musafiră în pădurea lui şi nu te duci acasă la om să îi dai ordine. Ne îndepărtasem bine de mal. Maimuţica stătea speriată pe un rucsac de-al nostru, legată de piciorul mic, cât un deget de-al meu. Mă uitam cu tristeţe la ochişorii rotunzi ca nişte biluţe negre în care parcă citeam revolta, de ce m-aţi luat de lângă familia mea!?

Pluteam din nou, lin, pe apele verzi şi tulburi. Pleosc! când m-am uitat în apă, tamarinul înota vârtos spre libertate. Max a auzit şi el pleoscăitul. Se uită o secundă spre apă şi sări şi el. Înotă până la maimuţică. Ia uite, mă gândeam eu, ce câine grijuliu, a sărit să o salveze! Max a luat tamarinul în gură … Cranţ! Am rămas cu totii înmărmuriţi de groază. Fusese capul drăguţului tamarin în măselele lui Max.
Poveştile Luminiței Cuna le găsiți AICI.
- Halloween-ul în Brooklyn la casa unui dramaturg de Pulitzer - 31 oct. 2022
- Prietena de pandemie - 22 oct. 2020
- Medicinistul care tratează newyorchezii cu muzică - 22 ian. 2020