Poveşti de călătorieDe dragoste, din junglă

De dragoste, din junglă

Ȋn câteva zile vine Dragobetele, Sfântul Valentin al nostru. Aşa că m-am gândit să vă povestesc ce face Cupid ȋn junglă.

Dragostea ȋn junglă, ca şi la oraş, e complicată. De exemplu, ȋntr-unele triburi pe care le-am vizitat, era permis ca bărbatul să aibă mai multe neveste. Oribil ! gândesc acum cititoarele. Interesant ! gândesc, poate, cititorii. Totuşi, privilegiul de a avea mai mult decât două soții este rezervat ȋn general şefilor (oamenii de rând sunt limitați la „doar” două).  După prescripțiile sociale ale locului, este de preferat ca bărbatul să se căsătorească cu surori. Oribil! exclamăm din nou. Deşi nouă, vesticilor, ni se pare ceva detestabil sau cel mult de neȋnțeles, aceasta este totuşi o regulă bine gândită: surorile-soții au tendința de a se certa mai puțin ȋntre ele, spre deosebire de soțiile neȋnrudite, sau şi mai rău, din triburi diferite, care pot da bătaie de cap bietului bărbat. Regula ajută la păstrarea unei armonii oarecare ȋn mariaj, ȋn casă, ȋn sat – un lucru esențial ȋn comunitățile mici, unde sub acelaşi acoperiş conviețuiesc 15-20 de suflete.

Prima nevastă are cea mai mare autoritate. Dacă soțul mai râvneşte la o a doua nevastă, el trebuie să ȋi ceară consimțământul primei soții. Dacă nu ȋl primeşte, de obicei are el grijă să insiste şi să o cicălească  până ȋi acceptă cerința. Avantajul şefilor de trib față de plebea de rând este că ei pot avea mai mult de două soții. Să fie oare un avantaj?

Ȋn pădure, căsătoria este, ȋn primul rând, o uniune economico-socială, cu scopul procreării şi a sporirii  forțelor de muncă pentru ȋntreținerea familiei. Nu rar , căsătoria este făcută pentru a crea sau a ȋntări relații politice ȋntre clanuri sau triburi adverse. Uneori, se face şi din dragoste. Indigenii se căsătoresc la vârste fragede, ȋn adolescență, după ce şi fata şi băiatul au trecut prin ritualurile de transformare din copii ȋn adulți.

Ȋn caz că unui tânăr ȋi pică cu tronc o fată, băiatul face curte fetei : merge la vânătoare şi aduce plocon carne proaspătă fetei. Merge la pescuit şi trimite printr-un mesager (vreun frate mai mic) peştele cel mai bun fetei dorite. Aşa, şi fata şi familiile ȋşi dau seama că există un curtezan. Ȋn alte triburi, fata ia inițiativa: pregăteşte mâncare pe care mama ei o duce băiatului, informându-l că, dacă vrea, se poate căsători cu fiica ei. Ȋn ambele cazuri, dacă cei curtați acceptă mâncarea, ȋnseamnă că acceptă şi căsătoria. Şi ȋn junglă,  se pare că dragostea trece prin stomac. Căsătoria se face fără mare tam-tam. “Mirii” sunt puşi ȋn acelasi hamac ȋn unele locuri, ȋn alte părți fata este dusă, ceremonial, de către familia ei, ȋn casa băiatului. Scurt şi la obiect. După legarea căsătoriei, băiatul se mută ȋn casa fetei şi are datoria de a lucra din greu pentru tata socru – aşa ȋşi plăteşte el nevasta.

Şi pentru că multe căsătorii se fac la tinerețe, unele se mai şi destramă. Fără certuri sau prea multă dramă, băiatul ȋşi ia lucruşoarele (hamacul, arcul, maceta) şi se mută ȋnapoi ȋn casa părinților. O separare simplă şi elegantă. Mă ȋntreb, ȋnsă, cum este pentru aceste cupluri desfăcute să trăiască la doi paşi de fostul soț, de fosta soție, să se vadă zi de zi, iar ȋn caz de recăsătorire, să ȋl vadă pe fostul, pe fosta, cu noul consort.

 

Poveştile Luminiței Cuna le găsiți AICI.

Ultimele postari ale lui Luminita Cuna (vezi toate)

Mai Multe

More article