Unde este tot newyorchezul în prima duminică din noiembrie? Cel mai probabil pe-afară, doar este ziua în care are loc maratonul şi 42 de kilometri de străzi din imensul oraş se transformă într-o gigantică galerie pestriţă şi o petrecere nesfârşită. Îmi place mult evenimentul ăsta care emană o energie extraordinară: zeci de mii de oameni încurajează cincizeci de mii de alergători: Hai Mike! Go Jenny! Hai Peru! Go Irlanda!
Vuvuzele, pocnitoare, pancarte, chiote se înşiră pe 26 de mile. Unde mai pui la socoteală numeroasele grupuri muzicale care punctează traseul, înviorând pe toată lumea cu tobe şi chitări electrice.
Valoarea adaugată de public este inegalabilă: alergătorii înşişi mărturisesc că cele mai grele porţiuni ale traseului sunt podurile unde nu există spectatori, acolo unde este linişte, acolo unde lipseşte energia semenilor nealergători.
Însoţită de două prietene, ne-am alăturat galeriei entuziaste din Brooklyn. Am ales un loc strategic din care puteam vedea din fată „plutoanele” de profesionişti. Şi i-am văzut, în timp ce ne încingeam cu vecinii într-un duel al mâinilor întinse cu celulare, să surprindem momentul. Şi a fost un moment impresionant: un grup mic, compact de muşchi şi tendoane încordate la maxim, se contura tot mai bine pe strada goală. Zzzzum ! au trecut cât ai bate din palme şi cât ai slobozi un « Iuhuuuu ! » încurajator, nişte adevărate maşinării de alergat. Între ei se afla viitorul câştigător.
După un timp, în care ne-am învârtit printre concetăţeni, s-a conturat în zare grosul maratonului. Şi din acel moment, vreme de patru ore, pe stradă a curs un şuvoi uman neîntrerupt. Cei de pe margine agitau pancarte personalizate, aşteptând vreun prieten sau membru al familiei să treacă, alţii încurajau aşa, în general: « NY loves you », « You may not believe în me, but I believe în YOU ! », « Make America run again» sau « You think you are tires? My arms are killing me!».
Voluntarilor care distribuiau Gatorade şi apă, în puncte special amenajate cu alimente, li s-au alăturat şi unii spectatori care şi-au luat treaba în serios, împărţind sticle de apă, băutură răcoritoare şi banane alergătorilor. Alţii au copt prăjituri şi au făcut cafea, vânzându-le ieftin publicului, că de, avea şi el nevoie de energie.
Anul acesta, una din personalităţile care a fugit alături de zecile de mii de participanţi a fost Kersti Kaljulaid, preşedinta Estoniei. Asta a însemnat că şi agenţi ai serviciilor secrete au fost nevoiţi să facă toată cursa, alături de ea :).
Maratonul nu mă impresionează atât pentru performanţă sportivă, ci mai ales pentru spectacolul uman oferit. Omul aflat în situaţie limită, îşi etalează însuşiri extraordinare: rezistentă, rezilientă, dragoste… mă gândesc la cei care fug pentru prieteni sau rude atinse de boli grave, îndeosebi cancer. La maraton, oamenii îşi împing trupul şi spiritul dincolo de limitele personale – şi nu doar cei tineri. Anul acesta, 88 de participanţi au avut peste 75 de ani şi destul de mulţi dintre ei erau trecuti de 80!
« Great job runners!»
Alte poveşti de-ale Luminiței Cuna le găsiți AICI.
Clujeancă entuziastă, ea duce imaginea frumoasă a României oriunde cu ea. De departe, ne aduce poveşti despre oamenii întâlniţi, păţaniile de care a avut parte şi ne arată, într-un mod inedit, locuri pe care am putea ajunge, vreodată, să le vizităm. O găsiti si la lumi.blog.
- Halloween-ul în Brooklyn la casa unui dramaturg de Pulitzer - 31 oct. 2022
- Prietena de pandemie - 22 oct. 2020
- Medicinistul care tratează newyorchezii cu muzică - 22 ian. 2020
