De două ore înaintam pe o mică potecă prin pădure. Simon, un quichua în satul căruia stăteam de câteva zile, mergea în faţă, prietena mea în spate. Am urmat cursul râului Huambuno, apoi poteca a luat-o pe un povârniş, am trecut două dealuri împădurite şi acum mergeam pe teren drept. Aud susur de apă. Ajungem la o cascadă în miniatură, o pată albă de apă spumoasă aruncată pe verdele pădurii. Nu era mai înaltă de doi metri, era formată de un pârâu care îşi tăiase voiniceşte calea prin junglă şi îşi arunca apele peste câţiva bolovani acoperiţi de muşchi. După ce forma un mic bazin, purcedea mai departe, prin desişul verde.
Simon se aşează pe un buştean la malul apei. Eu şi prietena mea ne bucurăm de răgaz şi intrăm în piscina minusculă, naturală, numai bună să ne răcorească de zăpuşala amiezii. Apa e rece, proaspătă, cu miros de iarbă şi de pietre ude. Intru sub căderea de apă, fac duş în mijlocul junglei.
– Cascada are nume? întrebăm pe Simon.
– Nu…
– Păi hai să îi dăm unul! sugerăm… Cascada Fetelor Românce…
– Da, râse el, bine, de acum înainte o să îi spunem Rumani Warmi Paqcha.
Un tunet îndepărtat ne spune că ar fi bine să o luăm la picior înapoi spre casă. După câteva minute începe o ploaie… şi ce mai ploaie… o ploaie cu bulbuci tropicali. Ne-am aciuit la rădăcina unui copac imens. Simon a dispărut cu maceta în desişul pădurii, ca să apară mai apoi cu un braţ de frunze mari din care a făcut, rapid, un adăpost. Un miros plăcut de frunze umede se răspândea în jurul nostru. Picăturile de apă ropoteau halucinant pe frunze. Ploaia era atâta de frumoasă, de neîmblânzită, de vie.
Cand ploaia s-a mai potolit, Simon ne face semn să îl urmăm şi ne zice că o luăm pe o scurtătură pe care doar el o ştia. Şi ne bagă prin nişte bălării printre care nu puteam înainta decât daca el deschidea poteca cu maceta. Îmi pierdusem sensul direcţiei, fiecare metru pătrat din jur arăta ca toţi ceilalţi metri pătraţi.
Ieşim din bălării în pădure normală, trecem peste un pârâu, o luăm pe coama unei mici coline. Privesc pierdută înălţimile verzi ale pădurii din care rasunau triluri noi pentru urechile mele obisnuite cu banale ciripeli de vrăbii si gângureli de guguştiuc. Mă dezechilibez și, încercând să îmi recapăt echilibrul, fac un fel de morișcă cu brațele prin aer şi dau o karată zdravănă unui copăcel tânăr care cade instantaneu, cu un bufnet înfundat. Toată magia momentului se risipeşte, Simon se uita mirat la mine, pietena mea deja râde cu poftă. Mă învăluie un sentiment de vinovăţie, tocmai am doborât un arbore nevinovat. Sunt totuşi uimită de propria-mi forță…o fi fost ceva din mâncare? Căci pe drum Simon ne dădu să mâncăm fructe, semințe, furnici, sau rădăcini, tot ce ne dădu el, tot ce a cules din copaci, de pe jos, din pământ, noi am băgat la gușă.
Poveştile Luminiței Cuna le găsiți AICI.
Clujeancă entuziastă, ea duce imaginea frumoasă a României oriunde cu ea. De departe, ne aduce poveşti despre oamenii întâlniţi, păţaniile de care a avut parte şi ne arată, într-un mod inedit, locuri pe care am putea ajunge, vreodată, să le vizităm. O găsiti si la lumi.blog.
- Halloween-ul în Brooklyn la casa unui dramaturg de Pulitzer - 31 oct. 2022
- Prietena de pandemie - 22 oct. 2020
- Medicinistul care tratează newyorchezii cu muzică - 22 ian. 2020
