Căldura e insuportabilă, fața roșie ca focul mă arde, tâmplele îmi zvâcnesc. Mergeam prin junglă de două zile împreună cu prietena mea şi un neamţ simpatic cules din Tabatinga pe care l-am poreclit Delfin, deoarece era roz ca un delfin de Amazon. Ghidul nostru, un brazilian pirpiriu dintr-o comunitate de pe malul râului Javari, ne deschide drumul cu macetele.
Hainele îmi sunt ude de sudoare, văd dublu şi abia îmi târăsc picioarele sub greutatea rucsacului. Ce mi-o fi trebuit să mă afund o săptămână în junglă? În afară de un mic dejun frugal, nu mâncasem nimic toată ziua. Pădurea se uită nepăsătoare cum mă târăsc prin ea şi nu mă ajută cu nici macar o boare de vânt. Înaintez greoi pe o potecă îngustă. Ghidul sare peste o buturugă răsturnată de-a curmezişul. Sar şi eu. Când să pun cizma de cauciuc pe partea cealaltă, mă opresc cu piciorul în aer, într-un echilibru fragil.
La zece centimetri de talpă mi se încolăceşte un şarpe negru, subțire, lucios. Cobra! Strig eu. Ghidul se întoarce brusc. Vede șarpele și îi observ expresia feței: frică.
Taie o ramură lungă cu macheta, o pune în inelul nergu al morții făcut de șarpe. Îl aruncă cât colo. E veninos? întreb eu inocentă. Da, omoară în câteva minute. Ei na! Serios? Ce ghid mai e și ăsta, care nici nu vede șarpele și mă lasă, din neglijență, să calc pe el? M-am enervat, în sinea mea, dar în acelaşi timp am mulțumit că l-am vazut eu.
Asta e jungla, nu îi pasă cât de leșinată de căldură, sete sau foame ești. La cea mai mică neatenție, te poate taxa dur.
E aproape ora trei după masa.
E timpul să ne găsim locul de înnoptat. Până punem hamacele și gătim cina, se lasă noaptea, așa pe la șase după masa. Mergem prin pădure, pe loc drept, uscat. Jungla este mai spațioasă, ghidul nu mai trebuie să își facă drum cu maceta.
Dăm de un râu: Caiman! ne arată el îndreptând maceta spre albia noroioasă. Îl văd, gri-verzui ca nămolul pe care stătea. Nemișcat, cu gura deschisă. Îi văd și dinții de jos – groși, drepți, foarte mulți. Cum aude mișcare, caimanul dispare în apele tulburi.
Râul face o cotitură după vreo 20 de metri. Înnoptăm aici, anunță ghidul, punându-și rucsacul și maceta lângă un copac cu scoarță gri.
Fierb. Am nevoie de apă. Picioarele îmi sunt moi de oboseală și de căldură, încheieturile parcă îmi sunt de gelatină. Unde putem face baie? întreb. În râu, îmi arată brazilianul apa în care tocmai se scufundase caimanul. Mă uit la prietena mea. Mă uit la Delfin. Si îl întreb din nou pe ghid: în râu, adică aici unde am văzut caimanul? Da, zice el.
Bine, dacă zice el, o fi ok. Mă rog totuși de tovarășii de călătorie să mergem împreună, să ne păzim unul de altul de fiara subacvatică. Îmi leapăd hainele ude, rămân în costum de baie roz. O pată de culoare pe maroul râului.
Delfin și prietena mea intră și ei în apă, tiptil, cu grijă. Delfin își lasă șosetele albe, impecabile, în picioare – să nu se murdărească? Apa ma învăluie plăcut, ca o compresă rece menită să mă scape de fierbințeală.
Deasupra mea, copacii formează un adăpost de umbră și verdeață. Brusc îmi vine în fața ochilor imagnea caimanului care, cu 20 de metri mai sus, se cufundase în aceeași apă. Ne răcoream împreună. Scrutez (în zadar) apa cafenie. Suprafața opacă reflectă copacul sub care eram și îmi văd fața distorsionată de valuri. Aș mai sta, dar mă simt incomfortabil de aproape de caimanul nevăzut.
Poveştile Luminiței Cuna le găsiți AICI.
Clujeancă entuziastă, ea duce imaginea frumoasă a României oriunde cu ea. De departe, ne aduce poveşti despre oamenii întâlniţi, păţaniile de care a avut parte şi ne arată, într-un mod inedit, locuri pe care am putea ajunge, vreodată, să le vizităm. O găsiti si la lumi.blog.
- Halloween-ul în Brooklyn la casa unui dramaturg de Pulitzer - 31 oct. 2022
- Prietena de pandemie - 22 oct. 2020
- Medicinistul care tratează newyorchezii cu muzică - 22 ian. 2020
