Apa neagră a pampaului bolivian, colorată de vegetația putredă de dedesubt, este locul preferat în care delfinii roz de Amazon îşi petrec timpul. Le place în special pe la coturile râurilor, acolo unde apa este mai adâncă şi fără curenți puternici.
Spre un astfel de loc ne îndreptam şi noi, pe râul Yacuma, o stradă neagră în care norii şi copacii rari se oglindeau perfect; în pozele pe care le făceam nici nu mai distingeam realitatea de reflexia apei.
Era o lume dominată de apă, un peisaj post-diluvian unde pământul, copacii, vieţuitoarele trebuie să se împace cu apa care le domină cel puțin şase luni pe an. Copacii care răsar singuratici din ape şi pâlcurile de vegetație de pe creştetul insulelor încă uscat, adăpostesc nenumărate păsări care mai de care mai colorate, caimani, maimuțe, capybara (cel mai mare rozător din lume), anaconda și, bineînțeles, țânțari cu duiumul, care dau un farmec aparte călătoriei.
Atraşi de bâzâitul motorului, trei delfini şi-au făcut apariţia în apropierea bărcii. Ghidul i-a momit mai aproape cu o sticlă goală de plastic pe care le-a aruncat-o în apă. Cât ai clipi, un delfin a luat sticla în gură şi a început să se joace cu ea cu aşa de mare plăcere de parcă era un copil. O arunca în aer, înota pe sub ea, apoi făcea concurs cu ceilalţi – cine ajunge primul la ea. Erau veseli şi plini de energie, iar botul lor roz dădea impresia că zâmbesc mereu. Veniţi în apă? întrebă ghidul, înainte de a se arunca în lichidul negru pe care plutea barca noastră. Colegii de ambarcaţiune s-au făcut mici şi se uitau pe cer, le era jenă să zică “nu”. Eu însă nu puteam să ratez o asemenea ocazie, deşi, la drept vorbind, mi se cam făcea pielea de găina uitându-mă la apa în care trebuia să mă afund. Și mai aveam o mare reţinere: pe drum, malurile erau punctate regulat de caimani cu feţe urâcioase.
Am numărat până la trei şi mi-am făcut vânt în apa neagră și puturoasă. Doream să fiu mai aproape de delfini. Prietena mea şi un francez canadian mi s-au alăturat. Auzind pleoscăitul, un delfin se apropie imediat de mine, curios, dându-mi târcoale. Înota în jurul meu, vrând parcă să vadă cine era noul tovarăş de joacă. A trecut pe sub mine şi am simţit curentul de apă catifelat care l-a facut, trecuse foarte aproape, îi întrezărisem dorsala roz prin negrul opac al apei.
Minutele acelea în care am înotat cu delfinii roz au fost culese dintr-un alt timp, un timp îndepărtat, un timp primordial, un timp când omul era aproape de natură, un timp pe care omul de oraş l-a pierdut.
P.S. Sticla de plastic am recuperat-o de la delfini şi am dus-o cu noi înapoi la oraş.
Poveştile Luminiței Cuna le găsiți AICI.
Clujeancă entuziastă, ea duce imaginea frumoasă a României oriunde cu ea. De departe, ne aduce poveşti despre oamenii întâlniţi, păţaniile de care a avut parte şi ne arată, într-un mod inedit, locuri pe care am putea ajunge, vreodată, să le vizităm. O găsiti si la lumi.blog.
- Halloween-ul în Brooklyn la casa unui dramaturg de Pulitzer - 31 oct. 2022
- Prietena de pandemie - 22 oct. 2020
- Medicinistul care tratează newyorchezii cu muzică - 22 ian. 2020
