Povestea vieţii mele recente se descrie prin trei ingrediente cheie, la modul cel mai simplu: scris, pasiune, chef de viaţă şi… o oarecare nostalgie (bine, patru ingrediente).
Aţele ce ȋmi croiesc drumul au poposit câteva clipe prin vechiul meu liceu, clipe ȋn care mi-am rememorat patru ani din viaţă, vă jur.
Ȋmi zicea cineva că prieteniile adevărate născute ȋn liceu durează toată viaţa. Pot spune că am norocul să fiu părtaşa unei astfel de prietenii, de unde şi sentimentul mai apăsat al nostalgiei mele. Plimbarea pe coridoarele liceului mi-a adus aminte de tâmpeniile pe care le făceam, de râsul şi glumele din bancă (a doua sau a treia de lângă perete, ȋntotdeauna), de pufnitul ȋn râs la ora de română pentru că vorbeam prin bileţele, de joculeţele şi intrigile de liceu, de repetiţiile noastre pentru dans ȋn fiecare joi după şcoală, de cum “furam” cornul şi laptele rămas de la cei mici pentru că stomacurile ne erau lipite de coaste sau de cum fugeam noi de la ore, uneori mai… motivat, alteori ȋn stil ninja.Amintiri sunt multe, foi puţine ca să le putem trece pe toate… dar trăim cu certitudinea că ele rămân scrijelite ȋn cartea destinului nostru.
Prietena mea cea mai bună a plecat deja de trei ani din ţară dar, cumva, prietenia noastră a rămas neschimbată. Da, a intervenit distanţa şi o oarecare asincronitate ȋn comunicarea noastră, dar ȋn afară de asta tot ea ȋmi spune, ȋn toate modurile posibile, când e bine sau nu e bine ce fac.
De fiecare dată când vorbim, sau când stabilim să vorbim următoarea dată, totul se desfăşoară după o ecuaţie bine stabilită: cunoscuta este clar diferenţa de fus orar (care nu e mare, dar există), variabilele sunt programul meu şi al ei… necunoscuta e cumva modul ȋn care le putem combina ȋn aşa fel ȋncât să găsim timing-ul perfect şi bun ca să putem pierde minim o jumătate de oră la telefon.
Pentru că asta e minima la care ajunge un telefon de-al nostru. Vorbind o dată la una-două săptămâni, veştile şi ȋntâmplările se adună. Aşa că de obicei este recomandat să avem un popcorn sau o cafea pe lângă noi. Şi apă… neapărat apă, ca să ne putem hidrata.
Există o schimbare ȋn fiecare… timpul ȋşi pune amprenta, şi nu doar fizic. Şi e mişto atunci când ne vedem să vedem cum am mai crescut… pe unde ne-a mai bântuit creierul şi cum aventurile noastre ne-au mai modificat “structura”.
Şi că tot veni vorba de văzut… e explozie mare când asta se ȋntâmplă. Nu ştim pe ce să punem mâna prima dată, nu ştim pe unde să ne ȋnvârtim sau ce să facem. E foarte complicat să ȋncerci să faci milioane de lucruri ȋn câteva clipe şi să nu ştii cu ce să ȋncepi.
Sunt tare fericită că vine peste câteva săptămâni acasă. Primul lucru pe care ȋl vom face va fi să mergem la vechiul liceu şi, de-acolo, la cafeneaua de lângă. Acolo unde ne-am propus să pierdem câteva ore, să depănăm amintiri, să râdem şi… pur şi simplu să fim noi, neschimbate de trecerea timpului.
Căci, pe undeva, am rămas tot Irina şi Diana, eleve ȋn clasa XI-a la ştiinţele naturii, cauze pierdute ȋn ale râsului şi surori ne-biologice.
- Ce faci când nu ştii ce să faci? - 3 iul. 2020
- Hai să-ncingi o horă cu arta, la Muzeul Satului din Cluj - 19 iun. 2020
- Povestea unei altfel de veri - 22 mai 2020