Pentru cei neinițiați, este doar o înșiruire de nume, chiar fără sens ar spune unii văzând alăturarea dintre Ștefan cel Mare, Radu cel Frumos și niște Munți de Aramă. Apoi Radu cel Frumos, ce să caute lângă Ștefan cel Mare, când știm că între cei doi domni, așa am învățat la istorie, este o diferență ca de la cer la pământ. Cu alte cuvinte, înșiruirea asta e aiurea.
Nu e aiurea însă, pentru cei inițiați, Munții de Aramă, Radu cel Frumos și Ștefan cel Mare, în decembrie 1989, erau indicativele alarmelor. Munții de Aramă era inducativul pentru alarma de exercițiu. Radu cel Frumos era alarma parțială de luptă. Ștefan cel Mare, era alarma de luptă.
Ești la 19 ani, militar în termen, din septembrie. Ești alarmat și afli că este Radu cel Frumos. Nu știi foarte multe despre armată, dar știi că e „nasoală” treaba cu alarma asta, că nu e de bine. Mai știi că sunt „ceva” tulburări pe la Timișoara, că unii ne „atacă” țara, liniștea și ordinea internă, cuceririle revoluționare. Aparatul de partid încă funcționa în acele zile.
Militarul de 19 ani este trimis să alarmeze cadrele și să le cheme la unitate. Merge cu ceilalți pe traseul dinainte stabilit, anunță cadrele și revine la unitate. În Buzău, în oraș, liniște. Nefirească liniște. Revine la unitate, vin și cadrele.
La televizor mitingul din București o ia razna. Se distribuie muniția și se intră în dispozitivul de apărare al unității. E seară deja. Confuzie. Se simte tensiune. Nimeni nu știe cum să reacționeze. Pică sistemul? Pică. Dacă nu pică? Dispozitivul de apărare este desfășurat. Dinspre Buzău se aud zgomote, vacarm … vuiet. Greu de definit. Informații nu sunt. Apoi, pe D.N-eu, pe sensul spre Râmnicul Sărat, trece un camion. Nu se poate ști de care era. Flacără la gura țevii. „Cățeaua” latră, gloanțele ei șuieră peste noi. Fusesem la munci agricole dar făcusem și pregătirea militară. Reacționăm. Deschidem foc spre șosea, după mașina ce se pierde în întuneric. Liniștea de după, e apăsătoare. Rafala nu a produs pagube. Strigătul de ajutor, zgârie timpanul. E la câțiva metri de mine. Pe aleea ce duce spre poligonul de antrenament. Camaradul Ștefan Cioară Cezar Ciprian a fost lovit de un glonț. Vine salvarea unității. E ridicat. Poarta unității e închisă. Mă reped și o deschid. Cel de la volan decide să iasă pe la Regimentul 3 Geniu, vecinii noștri. Mă întorc la locul meu. Nu trec pe la locul unde camaradul meu a căzut la datorie. Văd pentru prima dată cât sânge poate curge dintr-un om. Enorm. Îmi dau seama că nu e bine, că nu se va sfârși bine pentru el. Adrenalina îmi zvâgnește în tâmple. Cer aprobare pentru a urca pe clădirea companiei. Acolo era un post cu pușcă mitralieră. Aveam vizibilitate. Poate trece camionul din nou. Nu a mai trecut. Îmi pierd răbdarea și cobor. Se aud focuri dinspre câmpul de peste drum. Țintite. Din nou strigăt de ajutor. Din clubul unității. Plutonierul Luiuz Maricel a fost lovit în față. Glonțul i-a zdrobit fața și i-a scos un ochi. E dus și el la spital. Nu a supraviețuit nici el. Ei sunt eroii Companiei de Cercetare a Armatei a II-a Române. Acum, NU mai există Armata a II-a.
Nu știu cât a trecut, minute, ore. Timpul e comprimat. Cineva cere muniție în latura estică a dispozitivului. Cine merge să le ducă două lăzi cu cartușe? Merg eu, zic, fără să clipesc. Curaj? Inconștiență? Adrenalină? Habar n-am. Iau lăzile și plec spre ei. Le strig că vin. Alerg. P.M-ul meu, cu pat rabatabil e la spate, în mâini am lăzile. Alerg spre tranșeea de beton unde am făcut antrenament pentru manevrarea lină a trăgaciului. Cu moneda de 15 bani pe cătare. Dacă pica moneda, o „luai”. Moneda picată, însemna țintă ratată. Alerg. Apoi în întuneric le văd. Trei siluete se întorc spre mine. Una, apoi celelalte două. Timpul are altă curgere. Lentă. Dau drumul lăzilor și mă arunc la pământ în timp ce văd flacăra la gura țevii. Flăcările, trei flăcări. Aud șuieratul gloanțelor. Ating pământul. O simt. Lovitura. În abdomen în partea stângă. Pământul înghețat. Cred. Încă se trage. Ridic capul să văd, să le strig să nu mai tragă. Sunt eu, camaradul lor, ce dracu. Îl văd. E trasor, altfel nici nu l-aș vedea. Vine. Cum poate veni frate așa încet spre mine? Timpul are altă curgere. Explodează într-o jerbă de scântei și o ia în sus, pe verticală, la 90°. Cubul de granit, Dumnezeu. Nu, Dumnezeu lucrează prin oameni. Un om, a lasat câteva cuburi de granit lângă aleea aceea. Eu am găsit adăpost acolo. Dumnezeu m-a protejat. Liniște, armează în gol, click-ul specific AKM-ului când cele 30 de cartușe se epuizează din încărcător. Strig la ei să NU mai tragă. Că vin cu muniție, așa cum ei au cerut. Mă ridic, iau lăzile și aleg spre ei. Ce faci, ce cauți aici? Tâmpiților, ați cerut muniție. Cum ce caut. Cine să v-o aducă? De ce ați tras în mine? Cred că urlu. Nici colegii, nici cadrele nu ripostează la ce le reproșez. Liniște. Dor urechile. Plec. Incredibil că nimeni din cei aflați în spatele meu, în dispozitiv nu a fost rănit.
Confuzie, dezinformare, prostie, dorință de răzbunare. Am aflat că eram considerați teroriști. Apoi, noi cei considerați teroriști am fost trimiși să scotocim după alții care erau considerați teroriști. Am trecut până la urmă peste toate. Timpul a închis răni. Timpul a estompat amintiri. A estompat nume. Timpul a curs altfel.
- Poveste de când armata „era armată” - 10 apr. 2024
- Șeful a decis: fără uniformă - 19 ian. 2024
- Incidente și accidente rutiere - 23 aug. 2023
