Să trăiești în sânul familiei tale poate fi uneori cel mai dureros loc din lumea ta, cel mai apăsător lucru care ți se putea întâmpla.
În multe astfel de situaţii, poţi ajunge să te simţi ca într-o capcană din care nu te poți elibera orice ai face, o caracatiță cu tentacule care te strâng atât de mult încât ajungi să îţi doreşti sfârşitul.
Cu toate acestea, în unele cazuri, în ciuda rănilor emoționale profunde copiii deveniți adulți reușesc să pornească lent un proces emoțional de vindecare, de iertare a trecutului, a părinților, fraţilor și să aibă parte de un prezent mai echilibrat.
Când vine vorba de răni și iertare, sigur că aria relațiilor în care ele se produc este largă. Poate fi vorba despre relaţii de cuplu, între frați și surori, între prieteni, între un elev și un profesor, în sfere profesionale, între națiuni chiar.
Am fost invitată, în urmă cu aproximativ trei luni de către psihoterapeutul și dr. în științe sociale, Alvin Lander, din Israel, să particip la două seminarii pe tema procesului de iertare. Au fost de faţă şi alţi doi dintre cei mai cunoscuți cercetători ai lumii pe acest subiect, Enright și Worthington. M-a bucurat mult cantitatea şi calitatea informaţiei primite.
Una din concluzii se referea la transformare. Oamenii care sunt blocați în emoții dureroase, rămân în etape ce le stagnează evoluția sau și mai rău, îi aruncă în zone ascunse ale psihicului, din care, în multe situaţii nu se mai poate ieşi.
Cei care îi iartă pe cei care le-au provocat răni sau tristeţi de orice fel, o vor face mereu ca urmare a unui act de decizie personală. Procesul de iertare presupune eliberarea de furie, de orice resentiment apăsător, de orice povară emoțională simţită până în adâncul sufletului şi reinstaurarea unei stări generale de bine, de sănătate. Iertarea, ca decizie şi apoi ca proces nu e deloc uşoară şi, de aceea este adesea amânată pentru un moment ideal.
Sentimentul apăsător al neiertării conduce omul către alte acțiuni menite să-l ajute să se elibereze. Iertarea nu este ceva ce declarăm, ci ceva ce simțim mai degrabă ca o nevoie personală căreia încercăm să îi găsim corespondent în noi.
Rostirea cu sinceritate a expresiei “te iert”, fără a porni efectiv procesul interior de iertare nu duce la dispariţia instantă a sentimentului de durere, confuzie, neplăcere intensă.
Să presupunem că unul dintre copii, adult, aflat acasă la părinți, cu ocazia uni moment festiv, află că părinții au decis fără știrea lui să lase moștenire fratelui, casa părintească. În momentul acela, în relațiile dintre fiul nefavorizat şi părinți și dintre cei doi fraţi apare sentimentul de trădare. Cu toate că părinții explică şi justifică decizia lor în baza grijii oferite de fratele favorizat, sentimentul de trădare nu dispare, iar păgubitul ajunge să se simtă exclus chiar şi din propria existenţă. La nivelul raţiunii, decizia este logică, fratele care primeşte oferă grijă părinţilor, le este aproape, însă, la nivel emotional, furia şi nedreptatea încep să capete putere. Treptat, din partea păgubitului apare şi neîncrederea că până la acel moment a fost cu adevărat inclus în viaţa şi deciziile familiei.
Iertarea sau împăcarea cu ceilalţi, în astfel de situaţii este un proces de durată, care se încheie, în multe cazuri odată cu moartea.
Profesorul Robert Enright din SUA, afirmă că sunt cel puțin şase aspecte de luat în considerare, de-a lungul procesului de iertare:
1. Nu toți iertăm în același fel.
2. Unele faze ale procesului sunt mai grele decât altele.
3. Procesul de iertare nu este ceva ce decidem în mod strict rational.
4. Procesul de iertare este dureros de multe ori și, uneori parcurgerea lui este necesară pentru creştere.
5. Sunt importante motivele pentru care iertăm (pentru a ne simți mai bine, pentru a-i ajuta pe alții, pentru îmbunătățirea relației, pentru a nu mai manifesta în mod indirect furia și asupra altora, pentru mai multă liniște și pace în familie și, nu în ultimul rând, pentru binele pe care îl aduce cu sine iertarea)
6. Este importantă percepția asupra iertării (este bazată pe o filozofie sau o credinţă anume, cum ne definim noi ca oameni)
Copiii crescuţi în familii disfuncționale, deveniți adulți au adesea tendința de a-și atribui sentimente de vinovăție în mod gratuit, chiar și atunci când nu sunt direct responsabili. În relațiile de familie părinte-copil unde au existat daune emoționale majore, cele mai frecvente sentimente care se nasc şi rămân sunt furia, vina și rușinea. Pornind de la aceste considerente putem să ne imaginăm că iertarea va fi un proces de durată și nu doar o scuză verbalizată declarativ. Când este vorba despre sentimente profunde, relații cu miză emoțională mare, pentru ca ele să intre pe un drum al vindecării e nevoie de angajament emoțional conștient.
Dr. David Stoop, în cartea “Forgiving our parents, forgiving ourselves”, spune că sunt șase pași într-un proces complet de iertare:
1. Recunoașterea rănii emoționale
2. Identificarea emoțiilor declanșate
3. Jelirea a ceea ce s-a pierdut prin aceea rană, exprimând durerea și/sau mânia
4. Setarea de limite pentru protecţie viitoare
5. Ștergerea datoriei emoționale
6. Posibilitatea de a lua în considerare împăcarea
Reconcilierea (împăcarea) e diferită de iertare, iar profesorul Everett Worthington, psiholog clinician licențiat și profesor de psihologie la Virginia Commonwealth University, cu interese de cercetare care includ iertarea și alte virtuți, religia și spiritualitatea în practica clinică și abordarea axată pe speranță a consilierii cuplurilor, spune că sunt patru tipuri de iertare, însă doar două care au loc unu la unu, într-un proces interpersonal:
1. Iertarea din perspectiva celui care a rănit: iertarea divină sau iertarea de sine
2. Iertarea din perspectiva de victimă: iertarea unu la unu direct și între persoanele implicate, cum ar fi o iertare emoțională, în care poți încerca să treci de la resentimente, ură, furie sau frică la compasiune, empatie sau iubire. Desigur acest lucru e posibil doar alături de o puternică motivație provenită din însăși legătura afectată. Și prin prisma deciziei, care este mai degrabă o intenție manifestată comportamental.
A IERTA VERSUS A UITA
Multe persoane afirmă: “Nu pot uita ce mi-a făcut! Nu pot trece peste asta!”
Vestea bună este că atunci când cineva ne-a trădat sentimentele sau ne-a rănit profund prin diverse fapte/comportamente, nu este nevoie să uităm ce a făcut acel cineva. A ierta nu înseamnă a uita.
Imaginați-vă că, poate, cel puțin odată în viață v-ați ars la sobă sau la aragaz. Ați pus mâna și a durut deosebit de tare. Ce s-ar întâmpla dacă am uita ce s-a întâmplat acolo? Probabil am repeta același lucru rănindu-ne singuri constant. Memoria are funcție afectivă și în situațiile de răni emoționale sistemul nostru afectiv ne spune că e nevoie să fim vigilenți și atenți.
Memoria este cea care ne poate ajuta să ne amintim despre anumite detalii, să revenim asupra lor pentru a el procesa, pentru a corela informații ca, mai apoi, prin prisma lor să putem schimba perspectiva în cazul procesului psihologic de iertare. Deci a-ți aduce aminte aspecte dureroase este una dintre cheile de pornire într-un proces de vindecare emoțională ce poate fi dus la capăt cu succes.
Profesorul Worthington ne propune Metoda REACH (Recal, Empathy Altruism, Commitment and Holding on to forgiveness (when you doubt) R= recall of hurt (in helpful ways)
Accesați înăuntrul vostru aceea durere pricinuită și încercați conștient să învinuiți tot mai puţin persoana în cauză și să accentuați mai puțin cât ați suferit ca victimă. E= Empathy -manifestați empatie pentru cel care v-a rănit.
Reduceți pe cât posibil, în această fază, sentimentele negative A= Altruism. În această etapă este foarte important să fii conştient cât elti de pregătit să îl ierţi pe celălalt. Poate ajuta o situaţie similar în care voi aţi fost iertaţi de altcineva.
C= angajament, Ce procent din ceea nu am iertat încă, sunt dispus să transform/să înlocuiesc cu o altă emoție, precum compasiune, empatie, simpatie?
H= rămâi constant în faţa deciziei de a ierta. Vor apărea momente care te vor provoca și te vor trage înapoi spre furie sau ură. Când ai dubii, adu-ți aminte de analogia de dinainte cu focul și că durerea nu înseamnă imposibilitatea de iertare, nu înseamnă indisponibilitate.
Ce pot să amintesc în final, ca om, dar și ca specialist implicat într-o cercetare pe procesul de iertare, este că, pentru vindecarea rănilor emoționale provocate de către părinți în copilărie, este nevoie de un lung travaliu psihologic și că abia la o anumită vârstă biologică și prag emoțional putem determina începerea și conștientizarea lui.
Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie
