Cum am dat de Cristina? Acum ea îmi spune că așa a fost să fie, că aveam nevoie de ea.
”Niciun om nu apare în viața ta degeaba.”
De vrăjitoare reușești să dai fără să vrei. Se spune că ele vin la tine când ai cea mai mare nevoie, ca un fel de test de credință ce apare în calea păcătosului. Cel puțin așa spune Cristina, vrăjitoare de la șapte ani care a reparat căsnicii și a salvat oameni de la moarte.
Mergeam să prind autobuzul, cu căștile în urechi, dar muzică am uitat să mai pun. O doamnă în fustă lungă și colorată, cu batic negru pe cap și cu o haină de blană, mă strigă.
”Domnișoară! Te rog, spune-mi și mie cât e ceasul.”
Era 13:05! Spre deosebire de alte dăți, nu mă grăbeam. Femeia mă măsoară din priviri în timp ce își mijește ochii.
”Auzi, domnișoară, să nu te superi pe mine, da’ tu visezi urât noaptea, așa-i?”
Minunea era că vorbisem despre lucrul ăsta chiar aseară, cu colega mea de apartament. De când plecasem de acasă visasem numai porcării. Dau din cap că da, iar ea mă roagă să îi întind mâinile. În câteva secunde vine și un verdict.
”N-o să ai noroc în dragoste, fata mea. Te-a blestemat o văduvă”
N-am mai crezut-o de aici și deja mă așteptam să îmi fi furat cumva ceva sau poate doar să îmi ceară bani. Ea și-a dat seama că a greșit pronosticul și începe să se fâstâcească, să îmi spună că poate să însemne altceva, dar nu reuşeşte să îşi dea seama așa ușor.
„Ar fi cel mai bine să vii și mâine”, îmi spune… „aşa mai pe dimineață și nemâncată şi să porţi ceva roșu, oricât de mic”.
M-am gândit că a doua zi sigur îmi va cere bani, iar ca studentă, nu îmi permiteam să-mi cheltui banii pe mituri despre vrăjitoare. Mi-am cerut scuze și am plecat.
Timp de o săptămână am visat-o pe doamna asta, cu fustele ei colorate și cu părul ei negru. Eram atât de curioasă dacă e cu adevărat o vrăjitoare sau doar se folosește de religie și poate chiar și de psihologia omului.
Speram să o întâlnesc din nou, așa că în fiecare zi, la ora 13:05, mergeam în același loc, să dau de ea. În fiecare zi, timp de o săptămână, eram acolo, iar ea parcă a știut că am căutat-o când am și văzut-o, într-un sfârșit.
Mă așez pe bordură lângă ea. Avea multe baticuri negre în mână pe care probabil le vindea.
”Domnișoară, ce faceți? Să știți că nu arătați prea bine. Nu v-ați odihnit. Ar fi trebuit să mergeți la Biserică, să vă ajute Domnul.”
Toată prefăcătoria asta mă intriga. I-am adus o cafea de la tonomatul din stație și așa a început să vorbească și să îmi răspundă la întrebări.
Când simțeam că pun prea multe întrebări, iar ea și-ar putea da seama că totul e un interviu indirect, reveneam la problemele mele.
O chema Cristina, avea patruzeci și cinci de ani, era casnică (oficial vorbind), iar hobby-ul ei era ”să asigure bunăstare în casa omului”.
După ce mai aflu câteva detalii din viața ei, o întreb dacă mai are rude ca ea sau e singura.
”Păi cum să nu! Mai stau acasă cu sora și cu cumnata mea, amândouă sunt vrăjitoare. Nu se crește copiii ușor. Vă dați seama, sora mesa are doi, cumnata tot doi și eu trei. E o gălăgie la casa aia. Aolooo!”
Își scoate din paltonul ei scump niște hârtie și se șterge la nas. Se mai uită în stânga și în dreapta, după trecători. Începe să plouă, nu mai trece nimeni să îi cumpere baticurile. Îmi spune că ea se duce acasă și că dacă mai doresc alte detalii, să vin la ea, să îmi ghicească de data asta bine în palme. Îi spun că mi-ar face plăcere, doar că eu nu am bani să îi dau, chiria în Cluj e scumpă.
”Stai liniștită, maică, oi avea și eu nevoie de la tine ceva mai încolo. Stai p’acilea, nu?”
Casa Cristinei era formată dintr-o parte veche, pe care o foloseau drept bucătărie, și una nouă, din cărămidă pe care, mi-a zis ea, încearcă să o termine de câțiva ani, dar nu prea îi mai trimite soțul bani din Anglia. În curte era și o mașină neagră, cu numere străine, care părea să fi fost una scumpă la vremea ei.
Mă poftește în casa nouă, parcă mult veselă.
”Hai, domnișoară! Dă să îți fac repede o cafea, să îți citim în zațul de la cafea. Să îmi dau eu seama de ce aveți nevoie. Fă, Mario! Aurelio! Unde mama dracu’ ați pus cafeaua aia? Ia, haideți să faceți cunoștiință cu o domnișoară.”
A venit doar Aurelia, sora Cristinei. Maria era după copii la grădiniță. Aurelia avea undeva la treizeci de ani, era foarte slabă și zâmbea întruna. M-a poftit în sufragerie după care mi-a adus niște napolitane cu lămâie.
Pe pereți sunt câteva covoare, de care avea bunica acum mulți ani. Una e cu Iisus, alta cu trei ciobani și oile lor, iar ultima cu Fecioara Maria cred. Mai stăm la vorbă, ne cunoaștem, după care mă roagă să îmi închid telefonul, cu scuza că interferează cu magiile lor.
Am început să mă îngrijorez. M-am gândit că sigur mă vor fura sau poate chiar mai rău, mă vor tăia și ascunde prin păduri, iar nimeni nu va ști nimic. Am trimis un singur mesaj până să îl închid, colegei mele de apartament: „dacă nu răspund într-o oră, sună la poliție, chiar nu glumesc”.
Cristina se așează pe jos, în fața mea, și mă roagă să beau din cafea. Eram și mai paranoică, iar ea simte asta.
”Să știi, mămică, io nu îți fac nimic, să nu ne crezi așa… Pari o fată așa, bună la suflet și meriți să te ajut. Te ajut eu cu băiatul ăla cu care ești. Îți dau eu ceva să îi pui sub pernă și să vezi că trec toate necazurile.”
”Dar eu sunt singură, doamnă!”, i-o trântesc eu.
Nu prea îi convine ce aude, iar a greșit. Poate nu s-a închis telefonul și o mai încurcă. Se lasă liniștea câteva minute, după care vine cu o altă concluzie.
”Păi asta este, domnișoară! Nu aveți pe cineva care să vă asculte și să vă iubească. Nu a apărut cine trebuie în viața dumitale. Sunteți prea mofturoasă poate. Vă fac altceva atunci. Ia, dați-mi mâna acum.”
Îi întind mâna și imediat îi spune Aureliei să scoată sacul cu ierburi. Sunt zeci de pungi legate bine la gură. Când deschide câte una, mirosul lor năbușe camera și abia mai poți respira, dar ele par să nu simtă nimic.
Îmi face un ceai și îmi zice să îl beau și pe ăla, că o să mă simt mai bine și că asta o să mă ghideze în a-mi găsi bărbatul ideal. Pe câteva le pune într-un săculeț mai micuț și roșu, pe care se presupune să le pun sub pernă și să dorm cu ele până simt eu că mi-am găsit alesul, iar mai apoi, să i le ofer lui. Cât timp le va păstra, relația va funcționa extraordinar.
Mă încrunt un pic. Cine ar fi așa de nebun după mine încât să nu se sperie când îl rog să țină niște plante sub pernă, de la primele întâlniri?
”Să-mi zici, domnișoară. Te simți mai bine? Te simți mai odihnită, mai liniștită?”
Acum că îmi zicea, parcă eram mai bine și mă cuprinse un fel de sentiment ciudat, de libertate. Câteva secunde mai încolo mă întrebam dacă nu cumva mi-a pus ceva în cafea sau poate combinația de plante cu care mi-a făcut ceaiul, nu este una tocmai bună. Fruntea începe să îmi transpire și mi se face un pic rău. O rog să mă lase la baie, să mă dau cu apă pe față.
”Sigur, fata mea, dar trebuie să mergi afară la cișmea, că înăuntru încă nu avem apă. Ți s-a făcut rău? Aoleu, să nu îmi ziceți că nu mai sunțeți fecioară. Poate de-aia vă simțiți rău, că plantele mele scoate răul din oameni.”
Sora ei, Aurelia, o aprobă, stând aplecată asupra sacului de plante.
”E bine că ai venit la mine, maică! E foarte bine. Te purifici acum, de-asta ți-e așa rău.”
În timp ce mă dau cu apă pe față, Aurelia vine cu ceva ce semăna a bucată de pâine vechecu ceva condimente pe ea, pe care mi-o bagă pe gât.
”Ia, că e bine. Te ajută imediat. Să vezi ce bine îți face.”
După care mai mă obligă să mai mănânc încă alte câteva bucăți.
Amețeala îmi trece după câteva minute, iar Cristina observă. O văd că e mândră de ea. Dă din cap și mai soarbe din cafea din când în când.
”Na, domnișoară, așa se scoate răul din om. Trebuie să începi să crezi. Astăzi nu îți iau nimic, dar data viitoare… e frumos, așa, de obraz. Știi dumitale, cât poți.”
Îmi întinde săculețul, iar eu ar trebui să rămân convinsă de puterile ei de vrăjitoare. Îmi iau rămas-bun și mă împiedic de câteva ori până ajung la poartă. Mă cuprinsese o stare atât de ciudată, care mă făcea să cred că toată ziua a fost un vis; aveam impresia că odată ce voi deschide ușa mă voi trezi într-un sfârșit, dar nu a fost așa.
Pe drum, analizez tot ce se întâmplă și îmi dau seama că vrăjitoria Cristinei și a familiei ei este una mincinoasă.
A citit prin mine cum își citesc mamele copiii care tocmai au făcut o boacănă sau adolescenții care s-au apucat de fumat.
Am ascultat-o și m-am lăsat ghidată de ea, m-a fascinat și m-a îngrozit în același timp. Vrăjitoarele sunt ca acel desert care nu mai încape, dar pe care nu îl refuzi; abia mai încolo realizezi cât de rău ți-a picat. Cel puţin aşa a fost pentru mine.:)
Iulia Buricea
- Spre Cluj, un pas spre maturitate, la 19 ani - 7 mai 2020
- Măștile chirurgicale: istorie, apariții în modă, un stil de viață. - 28 mart. 2020
- The first clinic in Romania offering animal therapy in Cluj. - 11 mart. 2020