Poveşti din ClujAmintiri din ClujSpre Cluj, un pas spre maturitate, la 19 ani

Spre Cluj, un pas spre maturitate, la 19 ani

Un pas către maturitate. Emoție. Necunoscut.

Îmi puneam toate lucrurile în mașină, luând fiecare mărunțiș de care credeam că voi avea nevoie, în noua mea viață, departe de ai mei. Departe de tata, ce mă vedea ca pe un copil de maxim 10 ani, de fiecare dată când încercam să discut ceva cu el. Departe de mama, care îmi suporta toate ieșirile adolescentine. Departe de sora mea, cu care începusem, într-un sfârșit, să mă înțeleg, iar diferența de vârstă să fie lăsată undeva, ascunsă.

Încercam să înghesui mai mult amintiri, de parcă nu mai aveam să mă întorc niciodată acasă, iar nimic nu o să mai fie la fel.  Fleshback-uri cu momentul în care am ales Clujul, în loc de București, cu tata care încerca să mă convingă de faptul că e mai aproape capitala de Brașov, decât Clujul, cu mama care spera să mă răzgândesc și să rămân în orașul natal și cu soră-mea care încerca să îmi explice că voi regreta toată viața, dacă nu aleg ceea ce îmi place; toate mă loveau.

19 ani pe lume și nu trăisem nimic, de fapt. 19 ani și crezusem  că lumea mi-e la picioare, când fusesem protejată atâția ani de către ei, de tot ce înseamnă greutate în viță. Desigur, atunci nu aș fi acceptat să mi se spună așa ceva, nu? Poate nici de către varianta mea din viitor…

Înghițindu-mi lacrimile, de fiecare dată când îmi aminteam că mai am de luat ceva din cameră, o parte din mine parcă se chinuia să rămână acolo, pe veci; să nu cumva să mă schimb prea mult. Arunc o ultimă privire la locul ce mi-a servit drept cuib atâta timp, la posterele cu tot felul de trupe, pe care le furasem de la soră-mea, la desenele de pe perete, pe când aveam oră de venit acasă la nouă seara și când nu aveam voie să ies două zile consecutiv cu prietenii, la pozele lipite pe ușă, la cărțile ce mi-au mâncat toate alocațiile și banii de buzunar, la toca de absolvent de liceu, ce stătea prăfuită pe dulap; renunțam la locul în care mi-am pus amprenta cel mai tare, ce ajunse să mă definească… Acum trebuia să fiu un om nou?

Tineri, peste tot tineri. Râsete. Libertate.

Hoinăream pe Piezișă. Multă lume, prea multă lume. Îi căutam pe cei ce aveau să îmi colegi, de-acum încolo. Voiam să sun, dar mi-era prea rușine să sun.  Îmi fac curaj și apelez un număr din grupul de jurnalism, 2018.

Da? o voce de fată răspunde, iar eu nu mai știu cum să încep o conversație.

Habar nu aveam unde sunt, aici mă aduse Maps-ul, altceva nu știam. O rog pe tipă să îmi zică numele localului, dar știam că nu aveam curaj să intru singură și să înfrunt privirile atâtor oameni.

Am stat în fața localului, așteptând să îmi fac curaj. Tineri intrau și ieșeau din pub-uri, râdeau, erau liberi… Mă uitam în jurul meu și zâmbeam și eu, complice parcă, la jocul lor; îmi trecea un singur lucru prin minte atunci, pe care nu l-aș putea uita vreodată: dacă ai ști unde sunt, tu, mamă…

Uitându-mă în dreapta mea, în jos, prin mulțimea de tineri, văd un coleg –nu aveai cum să ratezi tatuajele și dread-urile lui lungi și negre-, iar eu nu-mi zic decât sărut-mâna, mamă și mă duc în întâmpinarea lui.

Servus! Tu ești la jurna, nu?

Îmi zâmbește cu toți dinții și mă ia în brațe, de parcă ne știm de-o viață, după care îmi face semn să intru prima în local. Iau aer adânc în piept, îmi mușc buza, iar el vede. Râde iarăși, dându-și seama că are de-a face cu un personaj introvertit, după care intră primul.

În fața mea, la masă, stătea roșcata ce ne scoase pe toți din casă. Vorbea mult și era sigură pe ea, poate și singura dintre noi. Într-un colț, stăteau o fată și un băiat, ce nu ziceau prea multe –fiind singurii ce nu aveau alcool în fața lor. În colțul opus, se făcuse deja o gașcă, printre care se afla, acum, și băiatul cu care intrasem. Eu mă așezasem între doi băieți, cu care încercam, timid, să încep o conversație mai interesantă.  Îi zâmbesc tipului din dreapta mea, iar el își pune telefonul la loc, în buzunar, pregătit de discuție… Noi, doi introvertiți, cum am aflat mai târziu.

Eram așa inocenți toți și habar nu aveam ce ne așteaptă. Eram așa diferiți de ceea ce suntem acum. Habar nu aveam ce o să ne lege și ce o să ne despartă. Nu ne cunoșteam calitățile sau potențialul, nu înțelegeam prea bine de ce ajunsem toți la Cluj, dintre toate orașele, nu știam ce înseamnă viața de student. Nu aveam nici cea mai mică idee de ce înseamnă sesiunea, nopțile pierdute, plângându-ne părinților de câte proiecte avem,  în timp ce ne beam cafeaua ieftină –avantajele studentului-, cât de bună era, cu adevărat, mâncarea de la mama, atunci când tu ajungi să-ți fii propriul bucătar. Nu știam câte tipuri de oameni există, de fapt, doar într-un singur oraș; habar nu aveam de cât de greu va deveni trezitul de dimineață și cât de des o să îi spui lu’taică-tu că da, mai am bani, după fiecare weekend în care ți-ai promis că nu mai ieși. Nici nu ne trecea prin cap de câte ori ne vom pune întrebarea ce-ar fi fost dacă și să ajungem la răspunsul dar ce bine că am ales asta…

 Sunt curios cum o să fie viața noastră la anul sau poate peste doi ani, zice băiatul din dreapta mea. Hmm, ce zici? Cum o să fie viața fiecăruia dintre noi?

Da, la asta mă gândeam și eu…

Căci, ce-ar fi fost dacă nu ar fi pus întrebarea aia atunci?

Mai Multe

More article