IONICĂ
de Ucu Bodiceanu
Era începutul anului școlar. Elevii clasei a V-a stăteau cuminți în bănci, așteptând sosirea dirigintei. Erau emoționați. Începuse o nouă etapă a vieții lor de școlari. La gimnaziu, urmau să aibă profesori la fiecare materie, iar acest lucru îi punea pe gânduri. Nu mai era buna lor învățătoare care, cu zâmbetul ei de mamă îi încuraja când la citire, când la matematică sau la muzică. Ea îi cunoștea atât de bine pe fiecare în parte!
Intră diriginta. Copiii se luminară la față când văzură o femeie cu privire tot atât de bună ca a fostei lor învățătoare. Doamna dirigintă observă în fundul clasei un copil singur care stătea în picioare.
– Tu de ce nu te așezi?
– Nu știu unde să stau. Sunt nou venit în școala aceasta. Era un băiat slăbuț, cu ochelari, cu hainele ponosite, dar curate.
– Vrea cineva să-l primească în bancă?
Nimeni nu se anunță. Atunci i se adresă copilului:
– Cum te cheamă?
– Ionică, răspunse acesta în hazul întregii clase.
– De ce râdeți? Vino, Ionică, așează-te aici, în prima bancă. Dacă ei nu vor să te primească, eu te primesc aici, aproape de catedră.
– Vă mulțumesc, doamna dirigintă!
Trecură câteva săptămâni, Ionică se dovedi a fi cel mai bun la învățătură, cu toate acestea, colegii își băteau joc de el, considerându-l lipsit de curaj, pentru că nu răspundea răutăților lor. În pauză se ascundea într-un colț pentru a-și mânca sandvișul, când avea, când nu… Ceilalți copii se duceau la bufetul din incinta școlii pentru a-și cumpăra sucuri sau gumă de mestecat. El nu avea bani. Într-una din zile, Ionică adormi la ora de dirigenție.
– Ce-i cu tine, Ionică? întrebă diriginta.
– Nimic, nimic, spuse Ionică, rușinat de râsul colegilor.
A doua zi, adormi din nou, a treia la fel. Și ceilalți profesori o alertară pe dirigintă.
– Ce se întâmplă cu Ionică? E mereu obosit!
Diriginta se hotărî să-i facă o vizită acasă, pentru a afla adevărul, deoarece el nu voia să spună nimic. Ionică locuia într-o casă modestă, împreună cu mama sa și doi frați mai mici.
– O ducem greu, doamnă! spuse mama. Singurul sprijin, de când a murit soțul meu este Ionică. Eu sunt șomeră, el ajută la distribuirea laptelui în cartier, pentru a câștiga niște bani. Se scoală cu noaptea-n cap, de aceea adoarme la ore, dar vă promit că nu se va mai întâmpla.
– Doamnă, dumneavoastră ce meserie aveți? întrebă diriginta.
– Sunt croitoreasă! răspunse mama lui Ionică. Dar nu găsesc de lucru.
– Am o prietenă care are o casă de modă, știu că avea nevoie de o croitoreasă bună, o femeie destoinică. Ce ziceți?
– Aș fi tare fericită să am un loc de muncă, Ionică n-ar mai trebui să lucreze.
Diriginta rezolvă cu serviciul pentru mama lui Ionică chiar de a doua zi. La ora de dirigenție, le spuse o poveste copiilor.
– A fost odată un băiețel cu care soarta nu fusese prea blândă. Tatăl lui murise, iar mama care avea în îngrijire trei copii, devenise șomeră. Băiatul nostru, pe lângă că era cel mai bun la învățătură, era și foarte harnic. Pentru a-și ajuta mama, el se angajase la transportul laptelui la domiciliu. Atunci când copiii de vârsta lui dormeau liniștiți, el muncea din greu pentru a câștiga banii atât de necesari familiei sale. Munca era istovitoare. De aceea, mai ațipea câteodată la ore. Colegii lui îl batjocoreau. El suporta cu demnitate răutățile lor, văzându-și mai departe de învățătură și de muncă.
Copiii ascultau impresionați povestea tristă a acestui copil. Ionică stătea cu capul în pământ.
– Ce ziceți, se purtau frumos colegii cu băiatul nostru?
– Nuuuuuuu! răspunseră în cor.
– Voi ați vrea să fiți prieteni cu un asemenea copil?
– Daaaaaaaa!
– Ei, am uita să vă spun, că pe acel băiat îl cheamă Ionică!
Toți au privit în banca întâi.
– Da, copii, el este băiatul de care v-am povestit. Cine vrea să stea cu Ionică în bancă?
Toți ridicară mâna.
- Arta bizantina și contemporană într-un proiect semnat de Florin Olari - 14 nov. 2024
- Biblioteca Academiei, sipetul comorilor de pe strada Kogălniceanu - 14 oct. 2024
- Turnul Croitorilor de-a lungul timpului - 6 sept. 2024
