Atestată documentar înainte de anul 3.000 î.e.n., pălăria a fost folosită de la ritualuri religioase, la întâlniri civile sau în ținute militare, și a devenit în timp un accesoriu care pe plan social a trecut peste cutumele modei. „Codul Toaletei Civile” apărut în anul 1870 menționa că fiecare persoană care dorea să aibă o apariție demnă și impunătoare trebuia să dețină cel puțin patru pălării: una pentru vară, două pălării închise la culoare pentru restul sezoanelor și o alta pentru baluri.
Acoperirea capului pe stradă, a însemnat în secolele trecute o atitudine de respect față de ceilalți. Nu se ieșea pe stradă cu capul descoperit, așezarea pălăriei pe cap fiind gestul care făcea legătura între plecarea dintr-un spațiu și pășitul în afară. Pălăria nu se purta niciodată în interior, ba mai mult, la spectacole li se recomanda doamnelor să nu poarte coafuri înalte și pălării elaborate pentru a nu obtura vizibilitatea spectatorilor aflați în spatele lor.
În București, negustorul francez Jobin a introdus la mijlocul secolului al XIX-lea moda pălăriei înalte, iar în Transilvania, i se spunea „țilinder” sau „țilindru” (din termenul german „ Zylinder”) și era confecționată inițial din fetru din blană de castor, apoi dintr-o țesătură tare din mătase.
Cele mai multe pălării erau realizate din pâslă, și pălărierii știau inițial să producă inclusiv materialul de bază. Cu timpul, au început să-l cumepere gata prelucrat, căci procesul era destul de lung. Era necesară alegerea lânii de calitate, care trebuia bine spălată și dărăcită, apoi tratată termic și modelată pe o matriță. Marginea pălăriei se confecționa separat, cele două părți fiind pe urmă atașate. Procesul continua cu întărirea și vopsirea, coaserea căptușelii, aplicarea benzii pentru transpirație și lipirea panglicii pe exterior. Nodul panglicii era pus pe partea stângă pentru domni, iar pe dreapta pentru doamne.
În satele ardelenești, pălăriile bărbătești erau confecționate cu predilecție din pai, iar dacă decorul era pus în partea dreaptă, purtătorul era român, deci trebuia salutat în limba română, iar dacă decorul era pe partea stângă, posesorul pălăriei era maghiar și trebuia salutat în maghiară.
La Cluj, magazinul de pălării al surorilor Sári de la parterul unuia dintre Palatele Statusului Romano-Catolic era printre cele mai frecventate saloane de modiste, în timp ce domnii își puteau alege o gamă foarte variată de pălării de la magazinul Fehér, de pe Str. Memorandumului. Pălăriile erau livrate mereu în cutii, iar persoanele care dețineau mai multe bucăți le depozitau sau transportau în voiaje, tot în aceste recipiente, pentru ca pălăriile să nu-și piardă forma, cele pentru dame fiind adevărate opere de artă, împodobite cu pene, panglici, flori, perle sau pietre prețioase.
După instaurarea regimului comunist, purtarea pălăriei a devenit o problemă, fiind asociată obiceiurilor burgheze, astfel că baticul și basca au devenit noile accesorii aprobate social ca fiind dezirabile.
- Muzeul Viu al Dansului și alte surprize - 15 mai 2025
- Cum este corect? Turnul Croitorilor sau Bastionul Croitorilor? - 26 apr. 2025
- CONTEMPORAR – cel mai nou spațiu dedicat artei contemporane clujene - 23 ian. 2025
