Are doar 5 anişori şi doi ochi căprui superbi, mari şi curaţi, cum numai un pui de Înger îi poate avea…m-a blocat întrebarea lui şi m-am oprit instant din vociferare. Nici nu mai ştiu de ce mă răţoiam la el. Ce ar fi putu face atât de grav un copil de 5 ani, ca eu să îmi ies din pepeni? Ştiu doar că…m-am ruşinat … şi am încercat, mai mult aruncând cuvintele decât legându-le coerent, să îi explic că … îl certam tocmai pentru că îl iubeam…!
Apoi mi-am dat seama că ceea ce spusesem era o mare prostie iar întrebarea lui era una cât se poate de firească. De ce ţipăm la copiii noştri? De ce îi certăm? De ce, uneori, parcă ne vărsăm pe ei tot năduful şi toate frustările adunate de peste zi?
Răspunsul este unul cât se poate de simplu: pentru că ni se permite! Pentru că suntem mai mari, avem vocea puternică, părem impunători iar cei mici nu ştiu cum să reacţioneze şi li se face teamă de reacţiile noastre. Este firesc? Normal? Absolut, NU! Este şi asta o formă de violenţă, ştiaţi? Una care le oferă adulţilor o rezolvare rapidă a unor situaţii pe care nu le ştiu gestiona, una de moment, adevărat, dar care poate avea urmări la care aceştia nu se gândesc.
V-aţi gândit vreodată ce simte copilul vostru când îl certaţi? Dacă nu puteţi oferi rapid un răspuns, încercaţi să vă amintiţi ce simţeaţi voi atunci când părinţii voştri procedau la fel, pentru că, se pare, acest tip de comportament şi de reacţie, se moşteneşte…procedeăm la fel cum au făcut părinţii noştri cu noi.
Chiar dacă nu ne dorim să fim ca şi părinţii noştri, de foarte multe ori, suntem copia lor fidelă. Inconştient, avem aceleaşi tipuri de reacţii. Inconştient, facem aceleaşi greşeli. Chiar dacă ne-am promis atunci când eram mici şi părinţii noştri ne certau, că nu vom face la fel cu copiii noştri, se pare că alegem calea cea mai uşoară…îngropăm problemele, nu le rezolvăm.
Ce să facem pentru a nu mai proceda la fel? În primul rând să înţelegem că chiar dacă avem în faţă un pui de om, el trebuie respectat. Cearta nu îl va face să înţeleagă ce a greşit. Va cunoaşte, eventual, sentimentul de teamă, dar nu va fi mai conştient. Deci, respectaţi-vă partenerul de dialog, chiar dacă el are 5 ani!
Şi chiar dacă sunteţi obosiţi, tracasaţi sau disperaţi chiar de greşelile ori poznele lor, aveţi răbdare cu copilul vostru şi vorbiţi-i pe un ton calm dar ferm.
Ştiu, de foarte multe ori, e foarte greu să ne păstrăm cumpătul în faţa a sutelor de pozne sau încăpăţânări pe care le fac sau le au copiii noştri. Dar dacă ne aducem aminte cât de mult ne iubim copiii şi cât de tare ne-am dorit ca ei să facă parte din viaţa noastră şi inspirăm o doză sănătoasă de aer timp de 15 secunde, înainte de a avea o reacţie necontrolată, vom fi capabili să le oferim copiilor noştri ceea ce au mare nevoie: dragostea şi înţelegerea noastră. Pentru că educaţia nu se face cu tonul ridicat!
Aşa că răspunsul meu a fost: DA, te iubesc tot timpul şi voi încerca să îţi demonstrez acest lucru chiar şi atunci când sunt supărată!
Angela Soare
- Mami, tu când mă cerţi, mă mai iubeşti? - 17 iun. 2015
- Prinți, prințese și dragoni în mijlocul Clujului - 2 iun. 2015
- Atunci când obişnuinţa ia locul iubirii - 1 iun. 2015
