Poveştile de iubire…of…râuri, râuri de cuvinte s-au scris şi se vor scrie despre ele…şi cum altfel!
Doar este sentimentul după care tânjim toţi. Cel care ni se cultivă încă din copilărie, cel după care Făt Frumos pleacă la drum peste nouă ţări şi nouă mări, pentru care orice Prinţesă adevărată trece prin toate chinurile la care o supune Vrăjitoarea, după care devin sentimentali bunicii şi despre care scrie, cu rigoarea poetului adevărat, orice îndrăgostit.
Indiferent de vârstă sau de preocupări, la un moment dat, am gustat şi noi din pocalul dulce ca mierea al iubirii. Pasagere sau nu, adevărate sau nu, poveştile noastre ne-au făcut să simţim fluturaşi în stomac, am avut nopţi nedormite, am visat cu ochii deschişi şi ne-am dorit şi ne-am imaginat…cel puţin 1001 de poveşti cu Prinţul sau Prinţesa noastră.
Pentru foarte mulţi (sper eu), poveştile cu Prinţi şi Prinţese care intră în viaţa noastră şi ne schimbă definitiv nu doar starea civilă ci viaţa, în sensul ei plin, sunt reale şi se construiesc, piesă cu piesă, în fiecare clipă, în fiecare zi. Pentru foarte mulţi (sper eu), emoţiile sunt desenate pe aripile fluturilor ce nu au mai plecat din stomacul lor şi le înfrumuseţează viaţa în fiecare clipă, în fiecare zi…pentru foarte mulţi (sper eu) anii petrecuţi alături de cel cu care ai decis la un moment dat să împarţi bucurii şi tristeţi nu fac altceva decât să transforme emoţiile începutului de relaţie în poveşti de dragoste frumoase în fiecare clipă, în fiecare zi…
Aşa ar trebui să fie viaţa noastră, în fiecare clipă, în fiecare zi…
Inevitabil, veţi spune, rutina se instalează într-o relaţie. Se poate! Doar că rutina atrage obişnuinţa, căreia indiferenţa îi va lua locul, triumfătoare. Şi aşa, tiptil, târâş, ne trezim într-o relaţie în care nu ne mai recunoaştem. Una în care comoditatea a alungat toţi fluturii, cu emoţiile lor cu tot, şi tronează acum, alături de indiferenţă, pe balansoarul din sufragerie…
Ce faci, atunci?! Greu de spus, nu ?!
Probabil că vei încerca să schimbi starea de fapt a lucrurilor, să recreezi emoţii, sentimente sau chiar situaţii în care să aduci culoare în relaţia cu cel drag. Să reaprinzi flacăra…cumva! Nu putem şti niciunul dintre noi cum evoluează o poveste de iubire. Dar cu toţii ştim şi simţim momentul în care ea se stinge. Pentru unii, puţini (sper eu), viaţa va merge mai departe şi se va scrie într-un dolce far niente, purtând amprenta obişnuinţei, a rutinei, a plictiselii, a formalităţii, a indiferenţei…Există însă persoane care suferă, se macină, se consumă, pentru că relaţia în care se află nu le mai poate alimenta sentimentele, nu mai poate da culoare vieţii lor, nu le mai dă voie fluturilor să bată din aripi…
Ce faci atunci? Ce faci când te trezeşti că iubitul/iubita nu îţi mai e cel mai bun prieten? Când poveştile dintre voi sunt doar darea de seamă a activităţilor zilnice sau a evenimentelor trăite de fiecare la birou sau în oraş? Rămâi alături de o persoană pe care nu o mai iubeşti şi care nu te mai iubeşte, la rându-i şi cu care nu te mai comporţi drăgăstos, dar cu care stai doar pentru că nu ai curaj (deşi ai suficiente regrete) să dai voie fluturilor anesteziaţi de multă vreme, să iasă din cocon şi să fie vii, să poată bate iar din aripi?
Tu ce părere ai? Ce trebuie să faci atunci când obişnuinţa ia locul iubirii?
Ana Soare
- Mami, tu când mă cerţi, mă mai iubeşti? - 17 iun. 2015
- Prinți, prințese și dragoni în mijlocul Clujului - 2 iun. 2015
- Atunci când obişnuinţa ia locul iubirii - 1 iun. 2015
