Cineva m-a ȋntrebat odată dacă am mai multe cărţi sau pantofi. Răspunsul meu a fost pe negândite – cărţi. Adevărul e că ȋntotdeauna voi prefera o carte vie, reală căreia să ȋi simt textura şi mirosul, ȋn pofida unui e-book.
Sunt ȋnnebunită după cărţi.
Acesta e unul dintre principalele motive pentru care, de ceva zile ȋncoace, m-am reȋntors la vechiul liceu pentru a-mi ajuta un prieten drag la bibliotecă.
Locul acela e o comoară pentru mine, asta pot să v-o jur. Un loc magic căreia, dacă ȋi permiţi, te va purta prin diferite timpuri, prin diverse poveşti, prin fel de fel de sentimente. Cărţi peste cărţi, unele noi, altele vechi şi pătate de trecerea timpului. Pură dopamină pentru mine.
O carte este cu atât mai valoroasă cu cât păstrează adevărate mărturii ale istoriei, sau ale timpurilor trecute. Şi aici nu mă refer doar la poveste, ci şi la mici ȋnsemnări sau dedicaţii. Aşa am găsit un Camil Petrescu din anii ’50. Aşa am găsit nişte cărţi ce au aparţinut unei studente la Filologie din anii ’80. Tot aşa am descoperit pliante de vacanţă cu Mamaia epocii comuniste.
Cărţile stochează mai multe date decât cuvintele propriu-zise. Ele ne pot arăta culoarea unei epoci, dacă ştim cum şi la ce să ne uităm.
Biblioteca liceului Ghibu este un loc special pentru mine şi datorită faptului că acolo au luat avânt multe dintre visurile mele. Ȋn ultimii doi ani de liceu, ȋmi petreceam ore ȋn şir acolo discutând idei, poveşti şi amintiri.
Nu Amintirile lui Creangă, nu poveştile Fraţilor Grimm şi nu ideile lui Schopenhauer. Nu. Ideile mele, amintirile mele şi poveştile mele. Care, ȋmpletindu-se cu cele ale doamnei bibliotecare şi a celei mai bune prietene ale mele, au dat naştere la visuri.
Ȋn fiecare zi, după şcoală, ne ȋnchideam ȋn bibliotecă şi povesteam tot felul de lucruri, unele mai speciale, altele mai banale, dar ȋntotdeauna având un ţel.
Unul s-a ȋndeplinit şi am reuşit să scoatem şi noi, la rândul nostru, o carte. Altele o să urmeze.
Pentru că biblioteca liceului Ghibu este casa ideilor mele. Acolo s-au născut şi acolo cresc.
Pentru că ȋntodeauna mă voi ȋntoarce cu zâmbetul pe buze. Şi, la fel ca mine, şi alţii. Eu am fost doar o generaţie, dar mi-a fost mai mare dragul să aud de copii ce merg şi ȋnvaţă acolo.
E un loc magic, v-am spus.
- Ce faci când nu ştii ce să faci? - 3 iul. 2020
- Hai să-ncingi o horă cu arta, la Muzeul Satului din Cluj - 19 iun. 2020
- Povestea unei altfel de veri - 22 mai 2020
