Luna iunie-o lună mult așteptată în copilărie: cireșe, desene pe asfalt cu creta și binemeritata vacanță.
Ne-am retrăi părți ale copilăriei pentru că acolo zac amintiri cu bunici, prietenii și zilele de răsfăț din vacanțe.
Indiferent de numărul căzăturilor, genunchilor juliți, care nici bine nu se vindecau, că erau din nou la loc, de temele care parcă nu se mai terminau, de certurile pentru năzbâtii nevinovate, copilăria, diferit colorată pentru fiecare dintre noi, are aspecte ce ne aduc laolaltă- așteptarea verii și a vacanței.
Vacanța de vară însemna libertate, ore de joacă interminabile, chicoteli și împărtășirea celor ce aveau să devină clipe memorabile.
Cum ar fi dacă am păstra în rutina zilnică seninătatea și jovialitatea acțiunilor copilăriei ?!
Anotimpuri, date, gesturi, ne amintesc de acele vacanțe al căror gust, miros și stare le simțim prezente uneori, în tot amalgamul amețitor de activități de adult.
Una dintre vacanțele de neuitat este cea în care aveam să pășesc pe un munte cu o altitudine de 1502m, la vreo 13 ani. Un traseu dificil pentru un începător, pe care părinții noștri nu credeau că îl vom putea finaliza teferi.
De aici, o serie de emoții, sfaturi și cine știe câte rugăciuni, de care noi nu am aflat nici până în ziua de astăzi…
Drumeția avea să fie condusă de cel mai mare dintre noi, în speranța că el ne va duce și întoarce la fel cum am plecat-întregi. Ruta stabilită, vremea bună, venise și ziua plecării.
Când tatăl mi-a pus rucsacul în spate, cu merinde și cele necesare, l-am auzit șoptindu-i mamei ‘fata asta se va răsturna cu toate, chiar înainte să pornească’. Eram înaltă și subțire ca o grisină, rucsacul mă depășea în greutate și lățime. Dar, cu voință, m-am urnit din loc și, însoțită de zgomotul cănilor de aluminiu zdrăngănind în spate, am pornit în una dintre cele mai palpitante drumeții.
Mihai, în față, noi, după el.
Eram puțini, dar armonia dintre noi crea atmosfera unei întregi echipe.
Soarele strălucea, făcând pădurea să pară de argint, iar noi urcam cu gâfâieli și cu dorința de a ajunge la destinație, înaintea lăsării întunericului.
Aerul devenea tot mai rarefiat, iar mie îmi venea să mai arunc câte-un cartof, ceva, pentru a-mi ușura rucsacul.
Opririle dese ne dădeau forța să continuăm traseul cu peisaje de basm. Mihai se oprea din când în când să verifice dacă nu cumva era vreun rătăcit pe traseu-ne păcălea mereu că destinația este aproape.
După mulți pași, ajunși la destinație, cu picioarele umflate, înfometați, dar bucuroși, ne-am instalat corturile pe un platou cu o iarbă de un verde crud și tufe pline de afine.
Nu după mult timp, se făcuse beznă deja, iar vântul începea să sufle tare, făcând crengile copacilor să creeze un sunet înfricoșător. Cu focul aprins, Mihai rămăsese paznic în fața corturilor.
Mâncam afine proaspăt culese cu biscuiți și priveam umbra lui reflectată în mod amuzant, făcându-l să pară un gigant protectiv-cu toporul în brațe, își mai vâra câte-un biscuite, ba de foame, ba pentru a nu adormi.
Către zorii zilei, șederea nostră a fost alungată de ploaie și de mormăitul unui urs- sunet pe care nu îl doream auzit.
Cu păturile pe noi și cu toporul în mână, am împachetat totul și într-o clipă …duși am fost.
La vale, prin ceața densă, vederea unei stâne ne-a înseninat privirea disperată de posibilitatea unui atac – le promiseserăm părinților că ne întoarcem…nemâncați de un urs.
Un cioban generos, ivit la momentul oportun, ne-a făcut să înnoptăm la stână, pe piei și blănuri, la căldură și înconjurați de câini-deci, în mare siguranță.
Poveștile sale ne-au întreținut, până când ochii greoi ne-au trimis în lumea visării.
Dimineața, după stabilirea traseului de întoarcere, ne-am împachetat amintirile și am încheiat aventura cu ajungerea noastră acasă, plini de noroi, purici și dornici de a împărtăși experiența.
Din gălețile cu afinele ce voiam să le aducem familiei, nu mai rămăsese aproape nimic, de la toate căzăturile avute la coborâre, dar, revenirea noastră i-a încântat pe părinți într-atât, încât afinele erau un detaliu nesemnificativ.
Cum să uiți sunetul lemnelor ce trosneau, mirosul de slănină, brânză, ceapa îmbietoare, fumul emanat și imaginea noastră ascultând curioși poveștile ciobanului la lumina călduroasă a serii?!
O drumeție fără telefon, GPS și internet, FOTOGRAFIATĂ DOAR PE RETINA AMINTIRILOR COPILĂRIEI, fără Polaroid, ce ne-a făcut să ne descoperim potențialul, să ne depășim limitele și să înțelegem sensul complex al călătoriei – acela de a crea amintiri, conexiuni și de a te bucura de călătoria în sine, cu toate rutele abrupte ce, adesea, par imposibil de escaladat.
Parcursul călătoriei, omul care devii în acest timp, provocările întâlnite, persoanele care nu te văd ajungând la linia de FINISH, ce intervin adesea pentru a descuraja inițiativa ta, te fac să fii ceea ce ești, trăind cu o continuă dorință, speranță și curaj, toate clipele ce conduc la destinația dorită.
Până data viitoare, gânduri senine.
Gyorgydeak Patricia©
- Bilet spre MARTE, prin FICȚIUNE - 10 sept. 2024
- Perioada de Probă: O Fereastră de Oportunități și Provocări - 20 aug. 2024
- Cum Influențează Preavizul Viitorul Tău Profesional? - 15 iul. 2024
