Poveşti din ClujClujul vintageBăile publice în Clujul de altădată

Băile publice în Clujul de altădată

Băile romane erau un mijloc plăcut de igienizare, fortificarea sănătății și socializare, fiind locul preferat de întâlnire al populației, indiferent de categia socială din care provenea. Biserica a fost cea care a inițiat primele restricții, considerând că băile ar fi spații în care promiscuitatea și imoralitatea proliferează. Totodată, era amintită și sănătatea, în Evul Mediu considerându-se că prin apa caldă care deschide porii pielii se pot transmite bolile cele mai înfricoșătoare, care pot duce inclusiv la moarte.

Astfel, europenii au început să neglijeze spălatul, limitându-se doar la a-și uda puțin mâinile cu apă, la spălatul feței (se spunea că spălatul feței ar putea afecta vederea) și uneori clătirea gurii. O practică întâlnită în rândul aristocației era ștergerea corpului cu o pânză umezită în apă parfumată. Cei care încălcau această cutumă, scriau totuși plini de amărăciune și regret că s-au spălat de câteva ori pe an, alții se lăudau cu numărul redus al băilor efectuate de-a lungul vieții. Ludovic XIV (1638 – 1715), Regele Soare, s-a spălat de două ori în viață, spunându-se despre el că duhnea înfiorător.

Occidentalii au găsit o formulă de a acoperi mirosurile pestilențiale pe care le emanau prin utilizarea parfumurilor puternice aplicate în cantități suficient de mari încât să anihileze celelalte mirosuri. Construirea noilor băi publice în Europa a început abia în secolul al XIX-lea, acestea devenind în scurt timp foarte populare.

Aliniate modei din Budapesta și Viena, la mijlocul secolului al XIX-lea, orașele Transilvniei beneficiau de cele mai moderne băi publice. Cele mai multe aveau bazine, căzi și dușuri, dar erau și unele băi în care populația se putea bucura de beneficiile apelor minerale sau sărate, ori a nămolului.

Prima piscină modernă a Clujului a fost construită în 1855 de comandantul armatei austriece, generalul Urban în zona Parcului Central și era destinată strict militarilor. Ulterior, autoritățile locale au facilitat și accesul populației la această piscină.

Cea mai cunoscută baie a Clujului (Diana) a fost înființată de către medicul șef al orașului Gábor Szombathey în 1843. Aceasta era dotată cu trei bazine dintre care unul cu apă încălzită cu ajutorul unui generator cu aburi. Incendiul din 1869 a distrus baia, care a fost reconstruită în 1875, pentru ca în 1894 să se construiască și o piscină exterioară dotată și cu cabine pentru duș. Iarna, piscina se transforma în patinoar, care era mult mai ieftin decât cel din Parcul Central, astfel că era locul preferat al tinerilor. Băile Diana au încetat să funcționeze în anii ‘30 ai secolului XX.

În perioada interbelică, Sanatoriul Parc era un alt spațiu în care se făcea hidroterapie după cele mai noi programe de tratament din Europa. Accesul la băile cu vană era zilnic, aceasta fiind mai degrabă posibilitate de igienă decât de tratament. Cum majoritatea locuințelor nu erau prevăzute cu baie, băile publice erau foarte căutate. Programul băilor era diferit, doamnele având acces în zile diferite față de domni.

Baia Cristal, de pe str. Dubălarilor (azi str. Andrei Șaguna) atrăgea și ea un număr mare de clienți, fiind situată foarte aproape de cea mai mare piață a orașului.

O altă baie cunoscută a fost Elisabeta, situată pe str. Călugărițelor (acum str. Argeș). A funcționat până în anii ‘80 și a fost dotată cu bazine cu apă caldă și rece, saună, încăperi cu cadă și spații amenajate pentru masaj. După anii ‘80, baia și-a pierdut utilitatea, deoarece mai toate locuintele Clujului erau dotate cu băi proprii. Pe locul acestei băi a fost construită hala agro-alimentară din Piața Mihai Viteazul.

Numărul mare al băilor publice din Cluj, reflectă importanța pe care locuitorii orașului o acordau igienei și relaxării.

 

Dr. Ancuța-Lăcrimioara Chiș

Manager Asociația Clujul de altădată www.clujuldealtadata.ro

 

Mai Multe

More article