Criza refugiaţilor ne aduce aminte de dramele din spatele acesteia, de acei oameni care au fost nevoiţi să îşi părăsească casele şi familiile pentru alte lumi, cărora de cele mai multe ori nu le aparţin.
În general oamenii nu pleacă hai-hui prin lume de bine…ci de nevoie.
Refugiaţii de acum nu sunt primii care au ajuns în Europa. Sunt şi alţii care trăiesc aici de ani buni şi pe care ne-am obişnuit să nu îi vedem.
Ei, bine. Undeva în Europa, într-un oraş mic, din zona montană a Italiei, trăieşte o prinţesă adevărată. Are pielea neagră, lucioasă, este înaltă, relativ subţire şi stă mereu foarte dreaptă, ca şi cum ar purta mereu o coroană. A venit în orăşelul italian de undeva din Africa, iar tatăl ei conducea un trib, aşa că ea era prinţesă 100%, făcând parte dintr-o familie regală.
În noua ei viaţă munceşte într-un spital, ca îngrijitoare. Împinge targa cu oameni bolnavi, îi ajută să se îmbrace, adică face ceea ce nimeni altul din neamul ei nu a făcut. Singurul moft pe care şi-l mai permite este acela de a nu mânca ultima la masa spitalului, fiindcă mai bine nu mânâncă nimic toată ziua decât să ajungă la masă după colegii şi superiorii ei. Este generoasă, ca orice prinţesă, şi solemnă, mai ales dacă e în compania celor din neamul ei.
În zilele de sărbătoare, se îmbracă în hainele de prinţesă, îşi ia sceptrul şi ce o fi având şi îi aşteaptă pe puţinii refugiaţi din tribul ei, care vin să o salute. Sunt puţini, fiindcă puţini au avut banii necesari ca să emigreze. Vaporul nu e pentru cei săraci, ci pentru privilegiaţi.
Oameni prinşi între lumi, care adesea au făcut compromisuri majore ca să se urce pe vapor şi să pornească spre o Europă pe care nu o înţeleg şi care nu pare dispusă să îi înţeleagă.
E un caz izolat? Cu siguranţă, nu…
- Cursuri de specializare în digitizare şi comunicarea prin joc şi storytelling, Erasmus+ - 2 sept. 2024
- Baloane cu aer şi sunet de tobe la apus, pe uliţe, la Jazz in the Park - 2 sept. 2024
- Cu „picimea” la Untold - 10 aug. 2024
