“Haide, nu mai ține pentru tine. Trebuie să dai și tu jucăriile tale celorlalți, altfel ceilalți copii nu se vor juca cu tine!”, așa sunau cuvintele unui părinte adresate fiicei de 2 ani. Cu siguranţă nu este un caz izolat şi, dacă am fost şi noi părinţi, este foarte posibil să fi rostit o replică asemănătoare.
“Avem o problemă cu dăruirea. Nu vrea nicicum să împartă. E singură la părinţi și e răsfățată!”, sunt mai apoi, constatările aceluiaşi părinte, în cabinetul psihoterapeutului la care a venit pentru sfaturi despre cum anume să poată schimba comportamentul copilei lui.
Sunt și eu om, părinte și terapeut, în același timp. În timpul meu liber nu am vreodată ca scop evaluarea celorlalți, în asemenea contexte şi nu pentru că nu pot, ci pentru că, am nevoie de timp și spațiu psihomental personal și nu îmi doresc să lucrez, efectiv, 24 din 24.
Cu toate astea, anumite aspecte îmi aprind luminiţe de alertă, la nivel emotional, direct în inimă şi îmi activează o undă sensibilă, profesională. Vorbeam zilele trecute despre bucuria și semnificația de a oferi și a dărui celorlalți. Sunt gesturi importante care, dacă sunt făcute conștient, cu un pic de autoeducație, au rezultate sănătoase pe termen lung.
Însă, referitor la acest tip de comportament, am observant, în majoritatea interacțiunilor adult-adult și adult-copil că e musai să fii binevoitor, în primul rând pentru că “dă bine”.
Desigur că ajută, ca atitudine generală, dar, într-un astfel de caz, eu cred că părintele este bine să aibă mai clar conturată ideea de psihoeducație și obiectivul ei. Scopul final este binele copilului, învăţarea, pe termen lung a unor principii. Pentru a putea accepta gestul de a împărţi, e important să mi se dezvăluie valoarea din spatele cuvintelor și acțiunilor. Copilul nu trebuie să confunde moralitatea cu sinele emoțional. Dacă eu, copil fiind aud că e musai să dau, că așa e bine sau că altfel ceilalți se supără, asta înseamnă, din punct de vedere psihologic, dezvoltarea unui tipar psihoemoțional nesănătos, pentru mine. Copilul pus în astfel de situaţii, va reacționa și trăi în funcție de celălalt și nu de sine şi propriile dorinţe.
Astfel, când va ajunge adult, va evalua şi observa, cu prioritate, reacţiile celorlalţi, în loc să analizeze propria dorinţă şi să reacţioneze ca atare.
Doresc să insist pe diferenţa dintre “a acționa” și “reacționa”.
De regulă, reacțiunea este un răspuns subiectiv și indirect la emoția celuilalt. Este ceea ce auziți frecvent ca fiind reactivitate emoțională, un mesaj analog, subiectiv.
A acționa sau a da un răspuns conștient presupune a învăța în timp să îmi evaluez și să-mi observ propriile nevoi, pe care mai apoi să le comunic.
Prin atitudinea relatată anterior, copilul învață responsabilitatea prin vinovăție: “Dacă nu dai, ceilalți nu se vor juca cu tine”; o modalitate de învăţare condiționată, neproductivă.
În timp, în cuplu, de exemplu, acest tip de lecţie are ecouri de genul: “dacă celălalt suferă înseamnă că îi pasă de mine, că mă iubește, şi că nu îi sunt indiferent/ă!” Total nesănătos.
Eram în parc cu fetiţa mea. Una din fetițele din apropiere care era şi ea cu părinţii, a început să plângă când tatăl i-a zis: “Dacă nu dai, ceilalți nu se vor juca cu tine”. Apoi, a fost rândul mamei: “Hai, nu fii mofturoasă și adu-ți jucăriile aici”.
În mine am simțit puternic nevoia să mă implic şi să arăt un alt fel posibil de exprimare. Am pus mâna pe umărul mamei, pentru ca ea era mai aproape de mine si-am zis: “Nu insistați. I-ați cerut ceva, dați-i timp să răspundă. Nu îi cereţi imediat să aplice soluţia cea mai dorită de dumneavoastră. Știu că e tentant și instinctiv, că se produce imediat o astfel de reacţie, dar, atunci când nu răspunde imediat, copilul se gândește, își trăiește emoția și, desigur, poate spune nu.”
Şi a spus NU!
Corect sau nu, din punctul de vedere al părinţilor, tot eu am intervenit: “Este în regulă dacă nu vrei acum. Sunt jucăriile tale și abia ai sosit aici. Când vei dori tu le vei împărți. Să știi că dacă dai o jucărie nu e “de tot”, ci oricând o poți cere înapoi”! În acel moment, fetița a dat relaxată jucaria și, în următoarele minute, a căutat compania fetiței mele oferindu-i și din alte jucării ale ei.
Cu toţii e bine să fim conştienţi că cei din jur, pot şi au dreptul să spună NU. De cealaltă parte, printr-un comportament ca cel descris anterior, un copil poate învăța, în mod sănătos, că nu la orice se răspunde afirmativ și că există diferențe; că e ok să fie și diferențe și da, să mă simt și frustrat/ă. În acelaşi timp, e foarte important, într-o siuaţie de “împărţeală“, să ne asigurăm că celălalt își dorește să împartă.
A face bine cu forța nu se poate!
Părinții doresc, în cele mai multe situaţii, ca cei mici să învețe să dăruiască pentru a nu fi considerați egoiști. Copiii, la rândul lor, au nevoie să resimtă câștigul în urma gestului de a împărţi; o acţiune de tipul “win-win”.
Nu este vorba despre un compromis, ci despre negociere, repoziționare față de o situație. Nu e așa cum a vrut copilul să fie de la început, doar pentru sine, ci se creează un alt context, în care fiecare are de câștigat. Și, astfel, prin experiențe pozitive repetate, copiii încep să dezvolte relații, să împartă prietenie și dob\ndesc, pe termen lung, capacitatea de a se pune în locul altcuiva.
De asemenea, pe măsură ce copiii devin mai autonomi, îi putem încuraja să ni se alăture în diferite acțiuni spontane organizate în familie, pentru a-și oferi ajutorul: “Vino să o ajutăm pe bunica să coboare scările, pe mama să aducă plasele de cumpărături” etc.
Prin validarea primită, cei mici se simt apreciați și dornici de o nouă implicare, în viitor. Totuși, nu interpretaţi greşit dacă, nu vor dori să se implice de fiecare dată. Şi cei mici au dreptul să se răzgândească și să refuze implicarea, spontan, precum o și acceptă.
Roadele acestor acțiuni sunt vizibile când ele devin un stil de viață pentru familia din care copiii fac parte, iar pe măsură ce ajung adolescenți și mai apoi adulți, tineri ce vor începe să-și trăiască propria viață de cuplu și familie, vor fi mult mai empatici cu partenerii lor și vor avea un nivel crescut de adaptare și empatie, în cele mai importante momente.
Articol oferit de Valentina Şimon – psihoterapeut sistemic, pentru cuplu şi familie
