Mi-a luat mult să înţeleg decizia părinţilor mei de a petrece sărbătorile în familie. Îmi plăceau tradiţiile, dar eram de părere că sunt prea multe.
Colegii mei mergeau în vacanţe de Paşti şi Crăciun. Pentru mine nu era ceva deosebit…rămâneam acasă, cu familia. Mi-a trebuit ceva vreme şi timp departe de casă, să pot înţelege sensul şi valoarea tradiţiilor, dar mai ales sentimentul de a aparţine unui grup restrâns de persoane care iubesc şi transmit celor dragi acest sentiment, necondiţionat. Am hotărât, aşadar, că e bine şi frumos să rezerv, de două ori pe an, câteva zile pentru familie.
Acum, mai mult ca oricând, îmi lipsesc. Este pentru prima data când nu sunt acasă…nu mă pot întoarce anul acesta şi nu am posibilitatea de a participa la slujba de Înviere sau la ciocnitul ouălor în familie. Bucuria primei zile de Paşte, alături de dragii mei…nu o simt la fel. Între străini simt nevoia de familiar.
Nu sunt o persoană religioasă, dar am zis că încerc să ajung la biserică. Nu am reuşit…Din lipsa unui mijloc de transport pe roţi (autobuz, maşină), după 6 km de mers pe marginea autostrăzii într-o zona industrială, am făcut cale întoarsă. Nu ştiu dacă a fost un test de răbdare sau de refelcţie, dar m-a pus pe gânduri.
Necunoscând tradiţiile catolice (nu sunt ortodocşi pe aici) am întrebat în stânga şi-n dreapta, în speranţa de a găsi ceva interesant. Am aflat că religia şi tot ceea ce ţine de ea nu e un lucru prea comun în vieţile belgienilor şi că, în această perioadă a anului, majoritatea bisericilor, cu mici excepţii, sunt închise (de asta cred că nu am ajuns la destinaţie când am pornit spre biserică…trăiască dl. Google pentru toate informaţiile pe care le deţine!
Am sărbătorit Paştele Catolic la Catedrala Sf Paul. Nu am înteles chiar toată slujba, dar nu acesta era scopul. A fost diferit, într-un sens bun: catedrala înaltă, gotică, statui monumentale, oameni stând pe scaune cu versurile scrise pe hârtii xeroxate, preoţi ce semănau cu nişte călugări şi corul… corul a fost minunat! M-au impresionat vocile ce răsunau în toată biserica, contrastul dintre acestea şi râsetele copiilor ce se jucau, organizat într-unul dintre colţuri. Era o atmosfera plăcuta, liniştită şi veselă.
La un moment dat, la îndemnul preotului, oamenii s-au ridicat şi au început să forfotească, îşi strângeau mâinile şi se salutau cu “Christ est ressuscité!”, “Il est ressuscité pour de vrai!”. Stăteam la locul meu, pierdută printre gânduri, fascinată de atmosfera plăcută şi străină, în acelaşi timp si admiram arhitectura. Nu m-am închinat, nu m-am împărtăşit, ci doar am asistat în linişte la slujbă. Chiar şi aşa, aparent în afara filmului, două persoane au venit la mine, mi-au strâns mana şi m-au salutat. M-au uimit, dar am primit cu multă linişte sinceritatea din ochii lor. Am avut parte de drag şi acceptare din partea unor străini care m-am făcut să simt casa mai aproape de inima mea. A fost într-adevăr diferit, însă tot acasă e locul meu alături de dragii mei. Acolo este adevărul pe care doresc să-l retrăiesc de două ori pe an, de fiecare dată.
Hristos a Înviat şi un Paşte fericit tuturor!
