Tăcerea sacră de la Sarmizegetusa Regia
Conduc de aproape o oră pe drumul prăfuit de la Costeşti spre Sarmizegetusa. Ne apropiem încet, dar sigur. Suntem în întârziere, în curând va fi ora închiderii la situl arheologic de la Sarmizegetusa Regia, însă speranţa că vom ajunge la timp pentru ultima admisie ne determină să ne continuăm drumul.
Şi eu şi prietena mea Adriana, am mai vizitat Sarmizegetusa Regia, nu e prima dată.
Însă nu am avut niciodată ocazia să mergem doar noi două, fără a fi necesar ca atenţia noastră să fie împărţită cu grupurile pe care le însoţeam, eu în calitate de student, iar Adriana în calitate de conducător de grup, în cadrul cursurilor de specializare a ghizilor de turism, organizate de o firmă din Bucureşti.
Acum suntem doar noi două. Şi avem noroc. Am intrat.
Jandarmii veghează la respectarea regulamentului de vizitare a sitului arheologic şi a programului de vizitare. Dacă întârziam mai mult, ar fi trebuit să facem cale-ntoarsă şi să revenim în altă zi.
Suntem singurii turişti din incintă la această oră târzie. Turişti sau poate nu doar turişti… Amândouă avem strania senzaţie că ne întoarcem într-un loc cunoscut, familiar, pe care ne vine să-l numim “acasă”.
Trecem pe poarta de acces şi urmăm poteca printre fagii seculari. Se văd în stânga fortificaţiile ce se afundă în codru. În mai puţin de un minut ajungem la drum, vestitul drum pavat, restaurat odată cu celelalte vestigii prin anii ’60.
Se aud doar păsările ce par a ne cânta de bun-venit. Cărarea coboară lin şi dă într-un luminiş larg
De unde suntem acum putem cuprinde dintr-o privire cele două terase ale sitului.
Admirăm Templul Mare, Discul de Andezit şi celelalte temple şi structuri.
Ansamblul de la Sarmizegetusa Regia a devenit o emblemă în ultimii ani, este un fel de Stonehenge al României.
Are ceva magic locul acesta.
Acum că e linişte şi nu e ţipenie de om, parcă mă trec fiorii. Adriana ştie mai multe despre trecutul Sarmizegetusei, despre mândra capitală a dacilor. Însă acum tace. E cuprinsă de emoţie. Îmi amân întrebările pe mai târziu. Nu avem mult timp la dispoziţie pentru această vizită şi vorbind acum aş risipi magia clipei. Savurez fiecare moment petrecut printre vestigiile sacre şi las liniştea pietrelor să mă cuprindă.
Dăm roată pe terasa unde sunt amplasate Discul Solar şi Templul Mare, fără a ne mai opri să citim inscripţiile de pe tăbliţele indicatoare şi ne întoarcem pe aceeaşi cărare pe care am venit. La poartă mulţumim paznicilor, le urăm de bine şi o luăm pe drum în jos.
Coborâm în tăcere panta de la poarta sitului arheologic până în locul unde am parcat maşina. Suntem încă sub vraja ce ne-a cuprins în timp ce păşeam prin aşezarea sacră. Spre deosebire de alte dăţi când am vizitat Sarmizegetusa Regia, magia sa a pătruns acum şi în sufletul meu.
În liniştea de pe platouri am simţit încărcătura energetică a locului.
Pietrele neclintite şi mute au felul lor de a-ţi vorbi, de stai să le asculţi. Şi ele spun fiecăruia ceea ce are nevoie să audă.
Misiunea mea era îndeplinită: rolul meu fusese să o aduc pe Adriana aici, într-un moment liniştit, când nu sunt atât de mulţi turişti şi pseudo-turişti în jur, ca ea să se poată bucura în pace de vizita prin meleagurile sacre ale dacilor.
Trandafirii sălbatici şi mierea lui Decebal
Pe drumul prăfuit din nou. De data asta în sens invers, de la Sarmizegetusa spre Costeşti, cu prietena mea, Adriana. Sufletele noastre sunt pline de bucurie acum, că am ajuns din nou la Sarmi.
Aşa alintăm noi capitala Daciei, Sarmizegetusa Regia.
Multe ar fi de spus, de întrebat şi de răspuns după această experienţă. Dar niciuna dintre noi nu o face. Nu pentru că am avea ceva să ne ascundem, ci pur şi simplu pentru că nu simţim nevoia să cercetăm ori să judecăm acum ceea ce am văzut şi, mai ales, am simţit. Împărtăşim o stare de bucurie, de fericire chiar, aparent fără o explicaţie concretă. Doar am mai vizitat Sarmizegetusa, nu a fost acum prima dată!
Dar mintea mea nu vrea să judece acum.
Zâmbesc. Zâmbim. Ne zâmbim şi zâmbim lucrurilor pe care le vedem în jurul nostru. Eu conduc. Adriana face fotografii. Admirăm peisajul.
“Stai! Opreşte!” o aud dintr-o dată. Opresc imediat. “Ce e, soro? Ce-ai păţit?” o-ntreb.
“Uite-acolo, vreau să cobor să fac o poză! Sunt superbi!” şi sare iute din maşină. Mă dau şi eu jos din maşină, după ce parchez regulamentar la marginea drumului. Nu c-ar fi poliţia prin zonă şi risc vreo amendă, însă nu vreau să-ncurc traficul (zona e plină de turişti ieşiţi la plimbare sau la iarbă verde).
Când colo, aninată de-o căsuţă de la marginea drumului, se răsfaţă în amurg o tufă impresionantă de trandafiri sălbatici. Sunt superbi, e-adevărat. Admir o clipă şi apoi mi-arunc privirea-n primprejur. E casa cuiva şi mirare mare să nu iasă proprietarul la noi să ne-ntrebe de vorbă. Ba poate chiar să ne certe. Uit mereu că suntem în Ardeal şi-aici oamenii-s paşnici.
Peste drum, o tarabă improvizată, cu miere şi alte produse locale de vânzare. De după tarabă, din umbră, apare-o faţă zâmbind cu gura până la urechi şi-auzim:
“Ziua bună! V-ajut cu ceva?”.
Adriana începe să explice: “Trandafirii sunt superbi. Vrem să facem şi noi o poză. Se poate?”.
“Da’ cum să nu, faceţi câte vreţi. Apoi să veniţi să vă dau nişte miere.”
Face Adriana pozele şi trecem drumul, dacă tot am fost invitate aşa politicos.
Omul avea de toate: miere, polen, dulceţuri, siropuri din fructe de pădure şi chiar licori tradiţionale. Toate frumos ambalate şi la preţuri rezonabile. Mai mare dragul să priveşti şi să deguşti.
Ne dăm un pic la vorbă, ca românii. Şi-aşa aflăm că pe comerciantul nostru zâmbăreţ îl cheamă tocmai Decebal! Ştefan Decebal Achim, producător local. E rotofei şi tare vorbăreţ. E moţ de fel, dintr-o comună situată la graniţa cu judeţul Alba.
Vara stă cu stupii la Sarmizegetusa, unde le merge tare bine, după cum spune. „Mierea produsă aici e specială, e impregnată cu energia locului şi e miere de munte, întunecată la culoare şi tare parfumată.” zice Decebal.
Şi mai e ceva special: vinul din miere, cunoscut sub denumirea de mied.
Monica Oprișe
Comments are closed.