Zi faină cu soare şi muzică bună…la radio, în maşina cu care mă îndreptam spre terasa la care urma să ne vedem, după 25 de ani.
În sfârşit aveam două ore doar pentru mine, după mult timp. Am găsit muzică bună, dance şi am dat radioul tare. Am deschis geamurile să sune toţi başii, nu conta că freza mea cu pretenţii puţine, făcută în grabă, sărea în toate părţile.
Mă simţeam liberă şi frumoasă. Ştiam şi câteva din versurile melodiei, aşa că m-am pus pe un fel de cântat, pentru că, din cauza emoţiei, nu pre ieşeau notele complete şi rotunde, ca în caietul de muzică. …Ah, muzică! Oare am avut ore de muzică în liceu? Nici nu contează. Oricum au fost patru ani frumoşi, cu colegi şi profi de treabă şi cred că mai toată lumea, care a trecut prin liceu, are o astfel de părere generală.
Şi, cum îmi înfloreau ideile în gând, m-am trezit în parcarea de la Lidl, de pe Frunzişului (clujenii ştiu despre ce vorbesc). Va să zică, în loc să cobor strada cum trebuie, din cauza zăluzeniei, la prima curbă am intrat pe drumul spre supermarket. Mi-am revenit la ruta normală, mi-am repus zâmbetul pe buze şi am dat, din nou drumul la note şi versuri.
Drumul a fost cu fluturi în stomac, mai ales pe ultima parte, când m-am apropiat de malul Someşului, locul de întâlnire al fostilor colegi de 12 C, de acum 25 de ani.
Nu m-a impresionat trecerea timpului peste noi toţi. Încă suntem tineri (în viziunea societăţii) şi puţinele riduri nu erau vizibile aproape deloc, mai ales privite prin ochelarii de soare. Însă, am simţit un ceva foarte cald în inimă pentru toţi acei oameni care ne-am adunat la trei mese puse cap la cap. Erau orele petrecute împreună atunci, demult, la clasă, prostiile pe care le-am făcut tot împreună, chiulelile care ne-au legat şi ne-au colorat amintirile şi câte şi mai câte.
Şi ceea ce este cel mai fain în astfel de momente, e nu doar firul poveştilor creat din zeci de frânturi de amintiri, ci aducerile aminte care dezmorţeau parcă minţile şi provocau râsete. Spre surprinderea mea, chiar şi întâmplările mai puţin plăcute ne-au făcut să zâmbim şi nu ne-am amintit, normal, chiar toate numele foştilor colegi.
Acolo, la masa gândurilor care veneau cascadă, din trecut, nu am mai fost tocilari, golani, elevi izolaţi din răutate sau populari, ci am fost oameni puţin mai mari, cu câteva cicatrici din liceu, dar care ne-am amintit poveşti cu drag, la o bere.
Las rândurile astea aici pentru ca la 30 s-ar putea să nu îmi mai amintesc prea multe:).
