De-a datul cu scările, la Central, în Cluj

Eram în clasa a IV-a. Era vremea lui Ceauşescu, atunci când, în cel mai bun caz, bunicii te scoteau de la şcoală pentru că părinţii erau la muncă până după amiaza. Sau, dacă şi bunicii erau ocupaţi sau locuiau la ţară, mergeai singur acasă şi descuiai uşa cu cheia care îţi atârna la gât legată cu şnur gros, să nu se rupă.

Îmi amintesc de prima plimbare cu scările de la Central. Era magazinul care le avea pe toate, teoretic. Practic, trebuia să cunoşti pe vreuna dintre vânzătoare dacă îţi doreai o anumită jucărie sau vreo geacă pe mărimea ta.

Pe atunci, una dintre cele mai respectate meserii era cea de vânzător…indiferent unde. Pentru că cei care asigurau interfaţa între tine şi marfa depozitată în spatele magazinului, erau cei care decideau ce cantitate mai este dintr-un anumit produs.

Am pornit către Central cu bunicul meu, Tata Vili. Aşa îi plăcea lui să-i spunem. Fiecare plimbare cu el însemna o poveste nouă, o învăţătură, un mic cadou, însă, niciodată vreo îngheţată. „Să nu faci roşu în gât”, spunea.

Am intrat în magazin şi ne-am apropiat de scări. Mi-a fost frică. Se mişcau mult prea repede. Nu am înţeles ce trebuie să fac. Ţin minte că mă uitam la viteza cu care se formau noile trepte şi încercam să găsesc momentul cel mai bun pentru a păşi.

Am îndrăznit şi imediat ce treapta m-a ridicat am început să mă clatin. Bunicul mă ţinea de mână şi aşa am trecut uşor de prima experienţă cu scările de la Central.

La etajul întâi, pe partea de urcare, era magazinul de jucării. Dacă eşti clujean, îţi aminteşti de el. De cum începea să se apară rafturile se zăreau imediat toate jucăriile colorate ce erau în trend pe atunci.

Scările de la magazinul Central mi-au lăsat amintiri plăcute. Prin clasa a VIII-a, am mai făcut o plimbare cu scările rulante împreună cu Ciumi şi Lupix. Eram prietene bune şi, la fel ca acum, adolescente cu mintea înmugurită. Cu siguranţă eram deja „altoite” de mai multe ori, dar nu conta. Lumea era a noastră. Râdeam cât ne ţinea gura, în troleu şi faceam exerciţii „la paralele”, ne tăiam blugii şi scriam tricourile cu carioca, dar ne plăcea şi să ne dăm cu scările, la Central. Nu aveam rampe şi skate, aşa că poţi înţelege că încercam să trăim aventurile adolescenţei noastre folosind ceea ce era realitate la vremea respectivă.

Ne aşezam pe treaptă şi urcam. Uneori cântam cu voce foarte tare şi râdeam cât ne ţinea gura. Normal că lumea se uita la noi şi asta clasa aventura ca fiind una de succes.

Aproape de sosire, mă ridicam şi mă întorceam cu faţa spre trepte. Ştiam că era imposibil, dar încă îmi era frică să nu mă prindă scara şi să nu mai pot ieşi din mecanismul robust. „Dacă nu eşti atentă, îţi prinde pantoful sau şiretul”, aşa îmi spunea Tata Vili. 🙂

Acum magazinele sunt altele, normal, doar scările sunt aceleaşi. Dacă ar putea vorbi, cred că ar râde bine de tot.