Se știe în general că orice lucru viu pe acest pământ este supus unor perioade și etape de-a lungul existenței sale. Și oamenii se supun acelorași reguli ale naturii; ne naștem, suntem bebeluși, copii mici, preșcolari, școlari, adolescenți ș.a.m.d..
Desigur că biologic este mai lesne de perceput evoluția și observăm în mod primar cum cineva se transformă și se schimbă biologic și mintal de la an la an. În egală măsură, în interiorul unei persoane odată cu cele amintite mai sus, care sunt să spunem independente de dorința noastră, se mai petrece și schimbarea și evoluția emoțională. De data aceasta însă etapele de dezvoltare emoțională sunt puternic influențate de contextul nostru de familie, de structura psiho-emoțională a părinților noștri și într-o oarecare măsură și a noastră.
Noi nu venim tabula rasa pe lume însă suntem dependenți de modul de relaționare și interacțiune cu mama sau tata sau cu cei care ne îngrijesc. Venim cu nevoi emoționale ce trebuiesc modelate de principalii îngrijitori din viața noastră. Fiecare etapă de creștere-dezvoltare este marcată de o tranziție, adică de felul, de modelul familiei, al adulților care știu să adapteze trecerea de la una la alta. La ce resurse apelează sau sunt dispuși să își dezvolte pentru a aduce cât mai facil și potrivit schimbarea ce împinge ca o forță nevăzută, uneori revendicativă în special din partea celor mai noi membri ai unei familii?
Membrii unei familii se vor influența mereu între ei, iar schimbarea unuia va conține mereu și tranziția unui alt membru. Este cazul renumitei perioade de adolescență pe care cei mai mulți o trăiesc intens. De exemplu un adolescent cu tendință crescută de răzvrătire va trece diferit prin tranziția sa dacă în același timp părinții săi sunt în conflict marital și pe punctul de a divorța. De asemenea se adaugă structura personalității fiecăruia, iar dacă tatăl e rigid, inflexibil va intra mult în conflict cu fiul său ,,rebel” și care la rândul său cel mai probabil că se va alia cu mama pentru o apăra de atitudinea tatălui atunci când adulții se ceartă. Și astfel, o situație aparent individuală devine de fapt o situație de familie în care toți ajung să intre în instabilitate relațional-emoțională și să fie nevoiți să facă apel la alte strategii pentru a echilibra barca pe timp de furtună.
Unii se vor arăta dispuși, alții nu. În special adulții vor considera multe comportamente ale adolescenților ca fiind nesăbuite, nerespectuoase, periculoase și nepotrivite dorințele în raport cu anumite consecințe. În timp ce adolescenții nu văd o problemă în a se ,,arunca în larg”, și a minimaliza sau ocoli consecințele, părinții raționalizează și observă mai degrabă pericolul. De aici începe și lupta pentru putere.
Tinerii caută să împingă limitele iar adulții să le mențină pe cele asupra cărora au control. Flexibilizarea granițelor în familie pentru a permite diferit tinerilor membri să ,,intre și să iasă” din familie este vitală pentru felul în care se va face tranziția. Relația părinte-copil trebuie să se schimbe și să negocieze noi moduri de a aborda lucrurile. Dacă un părinte să spunem că a fost mai mult timp absent fiind implicat majoritar în sarcini de serviciu, dar dintr-o dată situația profesională poate să meargă prost, atunci poate că el va căuta să fie mai aproape de familie. Însă pentru că adolescentul este în faza în care are nevoie mai mult să migreze înafara familiei sale, tatăl s-ar putea simți respins de către adolescent, adolescentul inconfortabil cu brsuca nevoie de apropiere, și uite așa se ajunge din nou la un potențial ,,conflict de generații”.
Îmi aduc aminte cum, odată, o mamă mă sunase pentru că nu mai știa cum să procedeze cu fiul lor adolescent de 17 ani care se ceartă frecvent cu tatăl lui până când ajung să țipe exagerat unul la altul, să se jignească și că ambii părinți au ajuns să se teamă pentru siguranța lui fiindcă tânărul amenință că pleacă de acasă și că uneori chiar se strecura noaptea din casă, sau dimineața foarte devreme, fără să anunțe iar părinții deveneau speriați că nu îl găsesc.
Am invitat toată familia pentru terapie și a reieșit de fapt că părinții aveau un puternic conflict marital, că băiatul a obosit de cât era nevoie să intervină între ei și că în cele din urmă își luase libertatea de a decide pentru sine din moment ce adulții nu reușeau să gestioneze relațional. ,,Era pauza mea de la nebunia din casă. Singurele momente în care nu simt tensiunea este când plec de acasă. Tatăl meu e influențat mereu de mama lui și vrea să fie numai cum vrea el iar mama da, se ceartă mai puțin dar vrea prea mult să mă protejeze„. Am folosit o tehnică în cabinet, numită tehnica sculpturii, în care membrii familiei sunt rugați să stea în picioare și să reprezinte pe rând fiecare pozițiile emoționale ale membrilor familiei așa cum le percep ei, fără a vorbi, și desigur implicit pe a lor, a modului în care ei se simt în situație. Efectele sunt mereu surprinzătoare și familia află că de fapt niciunul nu bănuia cum simte celălalt. Se făceau doar interpretări.
Mama era prea îngrijorată pentru fiul care voia să se simtă adult și ca atare nu putea fi el însuși când mama era prea aproape, apoi era presiunea că nu e mai atentă la soț și soțul era frustrat că nu primea atenția care considera că avea nevoie să o primească dar considera just ca el să ofere atenție mamei lui. De aici soția nu mai dorea să comunice cu el, iar apoi în relația tată-fiu acesta dorea ca fiul să nu se mai închidă în camera. Când adolescenții închid ușa e modul lor de a fi cu ei înșiși și de a nu ieși din casă la propriu cu alți oameni. Ei rămân în intimitatea lor emoțională și învață încă odată cum e să fii tu cu tine când tinzi să devi adult. Tatăl îl critica și nu realiza că preponderent nu spunea opinii personale în conversația cu fiul său și nu exprima ceva clar despre el ca om, despre preferințele sale, despre sentimentele sale, ci doar îi impunea și justifica fiului cum ,,trebuie, să fie lucrurile în viață”.
Desigur că în tiparul fiului se observa același mod logic de a privi și verbaliza lucrurile (și din specificul vârstei), și atunci se ivea încă o cale prin care ajungeau la un conflict și nu la o rezolvare.
Într-o altă situație o mamă spunea că fiul ei nu învață la școală, că are numai note mici, că stă cu el și repetă și știe dar că atunci când vine vorba să răspundă la clasă se blochează și ia numai note mici. La o evaluare a climatului familiei și a felului în care își petrec timpul, aflu că mama e omniprezentă iar tatăl are ,,mereu treabă” și e plecat uneori cu zilele, iar când se întoarce spune că e obosit. Întreb fiul cum e relația cu familia? ,,Mă întreabă numai ce note am și când află îmi spune că lui i-a fost mult mai greu în viață și că tot a putut învăța„. Aflu că tatăl și-a pierdut devreme părinții și că singurul mod în care și-a putut controla viața era să simtă siguranța prin a controla cât învăța la școală, și apoi din același tipar a continuat să facă la fel în viața profesională. Avea doua joburi ca angajat și un business, astfel încât se asigura că era mereu implicat. Când l-am invitat la cabinet, în primele două întâlniri se simțea iritat, îi venea extrem de greu să spună ceva personal despre el și singurele răspunsuri clare erau justificările depsre ce trebuie și când trebuie făcut.
El nu avea intenția de a-și răni fiul, însă singurul mod pe care l-a adoptat a fost să evolueze prin muncă. Pentru el, a oferi conținut emoțional era un vid la fel de mare precum golul lăsat de părinții lui prin dispariție. Emoțional el a rămas la același punct la care acum ,,fiul rătăcitor” de 13 ani încerca prin comportamentul său să îi arate că schimbarea constă în apropiere. Fiul nu avea încredere în sine pentru că lipsea modelul masculin emoțional. La 12-13 ani începe identificare cu părintele de același sex.
Apoi o altă mamă era preocupată de felul în care fiica ei își petrece timpul cu prietenii și de identitatea ei sexuală. Desigur că indiferent că sunt fete sau băieți, mereu vor dori să îți demonstreze logic și clar de ce fac asta. Sătui de educație restrictivă sau laxă ei opun rezistență când vine vorba de a primi recomandări de la alți adulți. Am aflat că mama își creștea singură fiica și că lipsea mult de acasă. Nevoia fetei de a-și marca creșterea, era să procedeze ca mama, adică să plece frecvent de acasă mai multe ore și să se apropie doar acolo unde simțea o lipsă mai mare. Uneori aspectele legate de identitatea emoțională și sexuală pot avea legătură profundă cu stilul emoțional parental, cu faptul că părintele abandonează și prin neglijență nu numai prin absenteism.
Neglijența și lipsa conținutului emoțional poate creea viduri majore în suflet iar tinerii în devenire nu găsesc în sinea lor un model sănătos de ghidare și orientare față de viață. Fie că părinții ca adulți nu se ocupă de propria lor persoană, sunt la rândul lor anxioși și dezorganizați sau din contră rigizi și inflexibili. Un mod util prin care astfel de tipare și interacțiuni nesănătoase pot fi sparte, este de a introduce negocierea si de a stabilii reguli ale casei, familiei și cuplului.
Multă lume se teme de reguli pentru că le asociază cu ceva limitativ, restrictiv sau condiționare. Însă regulile trebuie să existe pentru a ajută persona/familia. Regula regulei este că trebuie să ajustăm regula la nevoi și nu nevoia noastră la o regulă. Iar când regula nu funcționează, schimbați-o!
Recomand familiilor să se reunească la masă, e important să nu fiți împrăștiați prin casă, și fiecare membru să propună ce reguli ar dori să existe. Apoi ele să fie discutate și agreate prin negociere. Dacă o regulă se aplică o perioadă de timp și cineva observă că ea nu funcționează sau nu mai servește nevoilor existente atunci ea va fi schimbată din nou. Și cuplul marital cu un adolescent e esențial să își formeze reguli doar pentru ei și să reajusteze modul de a interacționa și utiliza timpul. Până la urmă progresul a venit din provocări și variabilitate și nu din stagnare.
Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic
