La 12-14 ani, fetele cool aveau câte 3 cercei într-o ureche și își purtau buricul la vedere. Dacă reușeau să își pună și machiaj.. erau și mai și! De la țoale, la cercei căpătați la salon… toate ne doream să fim că ele, să ne aplicăm un accesoriu “rebel” în speranța că ne va crește rangul.
Am fost un copil norocos, iar în ziua în care mi-am luat buletinul părinții m-au lăsat să îmi fac 2 găuri extra în ureche. M-a dus de mână una din fetele cool, care deja avea 3 cercei extra – 2 în urechea stângă și unul în buric: “Nu te doare!”. Am plâns. “De emoție… în sfârșit am ce mi-am dorit!!”, am spus.
De fapt mă duruse groaznic de tare, iar acele mă speriau, chiar dacă veneau ambalate într-un pseudo-pistol.
Entuziasmul a durat maxim o lună. Treptat, cei doi cercei extra au ajuns să fie parte din mine, ba chiar un stres în plus uneori – îmi trebuiau 4 asemănători. Ulterior nici nu i-am mai băgat în seamă.
Erau ai mei. Erau parte din mine.
Când sora mea și-a făcut același cadou, fără voia părinților, am fost stupefiată de cât de tare și i-a dorit. “Sunt doar niște cercei! Nu e nimic extraordinar!”. Încearcă să îi spui “nu” unui adolescent și te va urî măcar o săptămână. Dacă eşti fratele sau sora mai mare… „pedeapsa” crește.
Timpul a trecut, am ajuns la facultate… aici studentele cool aveau frizuri trăznite și tatuaje.
Bretonul meu a fost un eșec total: 2 cm de păr creț pe o frunte de 5 cm nu arătau ca ceea ce văzusem la alte fete. Pozele din acea perioadă stau într-un folder bine ascuns. Groaznic!
Eşecul cu bretonul m-a potolit brusc și am înțeles că tatuajul e pe viață și nu este cazul să îmi fac și eu unul… şi am reuşit să mă abţin. 5 ani!
Până a venit ziua mea. Din nou!
Dar nu, nu mi l-am făcut de ziua mea. Mi l-am făcut 2 săptămâni mai târziu din cauză că ploua foarte tare și m-am întristat: trei zile de ploaie, de picioare ude, de nereușite pe plan profesional s-au încheiat într-un salon de tatuaje. 
Mândră de mine, i-am trimis poză unei prietene cu stencil-ul pus:
“Dar ce semnifică? Nu îți face ceva fără semnificație… o să regreți.”
Nu însemna nimic și jumătate de oră m-am tot gândit. Îmi doream tatuaj, mi-l doream atunci, iar din punct de vedere compozițional… munţişorii aceia se încadrau perfect pe coapsa mea.
Un suc și două lacrimi mai târziu, m-am întins și am zis “acum ori peste 2 luni… tot mi-l fac”. Acum! 
Frica de ace nu a dispărut, dar dorinţa de a fi „rebelă” a învins, iar tatuajul a durut mai tare și mai mult decât cerceii de la 14 ani. Eram entuziasmată deşi ştiam că o să ajungă să fie parte din mine și nu îl voi mai observa la un moment dat.
Și așa a fost.
Ce a fost însă diferit faţă de actul rebel din adolescenţă, este că 2-3 luni mai târziu de la marea ștampilă cu cerneală permanentă ce mi-am asortat-o piciorului stâng, am realizat că am purtat mai des pantaloni super scurți prin casă, ba chiar mi-am luat și o cămășuță scurtă de noapte ca să îmi admir munţişorii mai des. Deși a ajuns să fie parte din mine, tatuajul m-a ajutat să privesc mai des în acea direcţie şi să nu îmi mai pese de grosimea piciorului, ci de compoziția unică pe care tattoo-artistul a creat-o special pentru mine.
Da, e un semn pe viață.
Da, nu l-am făcut într-un moment prea cumpătat.
Da, are și o semnificație, dar nu acesta a fost motivul pentru care există.
Acum e parte din mine şi parcă e acolo dintotdeauna.. dar rămâne special! A fost și este un cadou de la mine pentru mine – unul care mi-a distras atenția de la complexe și care m-a făcut să mă uit altfel la mine.
