Am ajuns în sat într-un moment nepotrivit. Murise Mitruț.
După ce s-a luptat ani de zile cu o boală de inimă, după ce a dus pe picioare și o ciroză hepatică diagnosticată cu un an și jumătate în urmă, bietul om s-a prăpădit într-un sfârșit de iarnă, răpus de o pneumonie. Acum tot satul s-a strâns să participe la ritualul de îngropăciune.
Am parcat chiar în poartă, la două case mai jos de Mitruț, pe ulița abruptă pe asfaltul căreia mai alunecă și cad vacile încă neobișnuite cu netezimea. Deh, pentru unii civilizația chiar poate fi o povară…. Din mulțime se desprinde Gheorghiță și, îmboldit de mamă-sa, aleargă neconvingător spre noi. Tocmai i-am stricat distracția. Stătea lângă mort și râdea cu ceilalți copii din sat de un bărbat care băuse peste măsură stârnind remarci dezaprobatoare din partea preotului și chicoteli înfundate dinspre grupul de băieți.
A venit Gheorghiță, săracul, să ne deschidă poarta și să facă oficiile de gazdă. A lăsat evenimentul începutului de an din satul de pe dealurile de lângă Beclean și s-a achitat cât a putut de bine de sarcina pe care și-o asumase. Ne-a deschis ușa, ne-a pus ceva pe masă și apoi ne-a dus la animale să ni le arate. Nu i-a spus nimeni, dar a intuit imediat fascinația pe care acestea o exercită asupra copiilor de la oraș. Ne-a arătat mieii. “Am mai avut unul, dar l-a mușcat un câine de aici, de spate și a murit. A trebuit să-l îngropăm”. Apoi iepurii. “Erau mai mulți, dar opt au murit. Cred că de frig”. “Și ce-ați făcut cu ei”? “I-am îngropat și pe ei”. “Dar ai apucat să te joci cu ei”? “Daaa! Da’ mielul mi-a fost mai drag”. Mă uit în ochii copilului și nu văd decât lumină. Niciun nor, niciun regret nu-i întărește spusele. Vedem apoi porcii “Niciun purcel nu ne-a murit anul trecut. I-am dat pe toți”. Apoi văcuțele, găinile și așa mai departe.
Îi simțeam nerăbdarea, așa că l-am asigurat că ne descurcăm și singuri. A tulit-o imediat la prieteni, la înmormântarea în desfășurare. Mai târziu, la masă, i-a prezentat mamei o sinteză a celor văzute din unghiul în care stătea el, a celor spuse și nespuse în jur și, mai ales, încerca să reconstituie lista celor pe care i-a pomenit popa. “Dintre vecini doar de Mocanu a zis”! “Las’ că a zis de noi la rude. Dară Mitruț mi-a fost văr de-al doilea”. S-a vorbit apoi despre meniul de la pomană: “ Ne-a dat o zeamă, de-asta de legume și cartofi cu un grătar de soia, că e post. Le-a adus o firmă din Beclean. Nu ți se mai merită să faci tu, acasă. 16 lei a fost meniul. Păi, ți se mai merită”? În timp ce femeile încep să depene amintiri despre înmormântări cu sute de găini aduse din sat ce trebuiau opărite, pigulite și gătite, Gheorghiță îmi povestește, râzând, ce prostii spunea și făcea bărbatul turmentat și cum încercau ei să-l necăjească, să-l provoace.
E fascinant cum, la țară, moartea face parte din viață. Când vine, e acceptată cu un firesc dezarmant. E dureroasă pentru cei apropiați, dar nu șochează, nu sperie, nu rănește peste măsură, nu traumatizează. E naturală, precum venirea toamnei și a iernii. Și această acceptare fatalistă a implacabilului creează un echilibru emoțional pe care noi, victimele stress-ului citadin, îl invidiem cu toată ființa. Între două ședințe la psiholog sau când luăm medicamente pentru dormit. Am învățat de la Gheorghiță să zâmbesc când lucruri grave se întâmplă în jurul meu.
P.S. La plecare, încă un zâmbet. Asfaltul perfect de pe ulița abruptă continuă în stânga pe un drum ce merge peste hotar și pe care nu circulă nicio mașină. Noi trebuie să urmăm un drum desfundat de pământ până la șoseaua județeană. Alte fonduri, cu alte destinații… Oamenii, însă nu înțeleg. Și cred că au dreptate.
Patricia
- Concursul interjudețean “THE BRITISH FACTOR” - 14 mai 2025
- Viitorul începe cu un gest simplu, dar esențial: votul! - 14 mai 2025
- UBB lansează inițiativa europeană „Plastic Pirates în România” - 5 mai 2025
