Scrisoare din izolare

La noi în Ardeal este o vorbă: „Fă ce zice popa, nu ce face popa”.

Ei bine, au trecut 28 de zile de autoizolare, patru săptămâni în care am stat în casă și am ieșit în cei 60 de mp de curte (sunt norocoasă că am o curte) zilnic, la aproximativ aceeași oră, iar din ea, o singură dată, până la bancă. Era important să rezolv acolo un document. Știindu-mă cu boli autoimune și parte a ceea ce medicii numesc  “categorie de risc”,  m-am blindat cu de toate, cu mască, cu mănuși, mi-am pus inclusiv o căciulă pe cap, am îmbibat preșul de la ușă în apă cu cloramină, pentru a-mi curăța tălpile pantofilor la întoarcere. Când am ieșit pe strada principală din satul Florești și am dat ochi cu lumea, mi-am dat seama că arătam  mai degrabă a extraterestru grăbit care păstra distanța regulamentară față de cei nu foarte mulți, dar suficienți, sexagenari care se îndreptau relaxați spre Lidl-ul din apropiere. Mi-am făcut treaba repede, m-am întors acasă și aceasta a fost până acum singura incursiune în “necunoscut”.

Poate sună exagerat comportamentul meu, însă cunoscându-mi reacțiile organismului, fondul de oboseală pe care s-ar așeza acest vestit COVID-19, m-am gândit că e bine să fac ce zice popa și nu ce face popa și am raportat întreaga situație la mine, luându-mă ca etalon și hotărând foarte radical să pun în față prevenția.

Am început cu data de 6 martie, când am trimis primele emailuri în care anunțam partenerii externi ai evenimentului European Book Day că la noi s-au interzis manifestările cu public mai larg de 100 de persoane. Apoi, în zilele următoare, cu stomacul strâns, am dat telefoane de anulare a cazărilor, a locațiilor, a tuturor materialelor date în lucru pentru această celebrare.

A urmat o săptămână care a culminat cu o noapte în care nu am dormit deloc, ore în care m-am gândit rând pe rând la ce urmează în România, la cât suntem de nepregătiți, la cum spunem mulți că știm ce facem și că facem lucrurile bine, că suntem experți, dar, în fapt, la noi e mai degrabă “merge și așa”și multă, prea multă autopromovare. M-am gândit la voi, la modul în care vă întâlniți să vă dați cărți unii altora și am simțit cum nu e potrivit acest demers acum. Am analizat vâzând cifrele și statisticile din Europa ceea ce se va întampla și ceea ce vine peste noi și, cu inima foarte strânsă, am decis să aplic aici, în comunitate și în propria editură o politică severă de prevenție. Am vrut ca eu să nu fiu parte dintr-un lanț care duce mai departe nevăzutul. Și am spus STOP. Au urmat două zile în care am dat telefoane fiecărei edituri și i-am explicat de ce simt nevoia să mă opresc. Oamenii, bunii oameni din edituri au înțeles, dar nu pot spune că nu am simțit în vocea lor îngrijorare și efort de a găsi alte soluții.

Noi, cei de aici susțineam editurile din România într-o formă unică, cumpăram cărțile bune pe care eu vi le aduceam în atenție și ei reușeau să aibă un flux financiar foarte util care îi ajuta să ducă mai departe echipe, oameni și demersuri de publicare. Știm asta cu toții și știm câtă bucurie ne-au adus cărțile alese și editate de fiecare dintre cei care suntem parte din acest șir al bunei educații pentru copii. Iar acum eu, din nevoia mea de a oferi prevenție, într-un context în care omul e departe fizic de celălat om și aceasta este soluția pentru a depăși momentul, am hotărât să întrerup acțiunile noastre obișnuite, comune, care ofereau dinamica noastră comunitară. Editurile au înțeles și au spus da, dar chiar dacă asta s-a acceptat la nivel general, în mod real această decizie a mea se simte ca o ruptură. Această ruptură, chiar dacă are un scop esențial nobil, acela al grijii pentru om, totuși, pentru cei care ne aduc cărțile și pentru noi, cei care le primim și le oferim cu atâta dragoste copiilor, pentru supraviețuirea în sine a cărții nu este sănătoasă. Pe termen lung este chiar gravă. De aceea este nevoie să conștientizăm cu toții că după ce va trece valul cel mare care se apropie, va trebui să ne lipim unii de alții, să fim uniți și aceste zile să ne arate ce vrem pentru copiii noștri și cât de importantă este educația lor.  Va fi nevoie, atunci când vom reporni totul de o susținere masivă a cărții din partea noastră, a tuturor. E adevărat că în piramida nevoilor, cartea nu este o nevoie de bază, ci una de autorealizare, dar oare nu trăim timpuri în care ar trebui să punem piramida invers? Oare nu trăim acum un moment în care simțim pe pielea noastră lipsa atenției reale în trecut a mai multor oameni pentru carte și educație în toate formele ei bune și valoroase?

Eu cred că trăim timpuri în care, după ce trece valul, e nevoie să aducem cartea la baza piramidei pe lângă celelalte necesități esențiale și de aici să repornim mai departele.

Îmi doresc să ajungem să prețuim aceste momente, să învățăm din ele și să refacem ruptura creată așa cum japonezii își readuc la viață piesele valoroase care au fost sparte, repunând cioburile unul lângă altul și lipindu-le între ele cu aur. Această manifestare în Japonia este ridicată la rang de artă și se numește Kintsugi. De ce este o artă? Pentru că atât de prețiosul aur care leagă atât de delicat piesele îndepărtate unele de altele ne arată simbolic valoarea reîntregirii.  Prin folosirea aurului, cioburile separate se estompează și lasă să iasă la suprafață noul întreg cu firul de aur care a legat piesele între ele.

Și au venit următoarele două săptămâni, cele care ne aduc în ziua de azi. Acum, după ordonațele militare, după decretarea stării de urgență, după separarea forțată și, totuși, sănătoasă, lucrurile au intrat în relanti, iar pentru mine totul, din punct de vedere al ducerii reale a cărții spre voi, s-a închis. Am spus STOP aici, am stopat trimiterea în tipar a cărților Signatura programate pentru publicare și mi-am dat o pauza pentru mine, pentru ai mei, pentru casă, pentru ordonarea celor amânate atât în locul în care trăim cât și în mintea mea. Am avut zile bune, cu veselie și cu liniște, cu un Alex extrem de adaptabil la noua ordine a întâmplărilor și foarte dornic să ne sprijine în totul, dar și zile foarte grele în care am suferit enorm pentru Italia și am fost extrem de stresată deoarece tatăl meu care are 60 de ani si este cardiac e și  un conștiincios salariat în sistemul de sănătate (lucrează la UMF Cluj și în calitate de inginer electronist se ocupa de menținerea în stare de funcțiune a aparaturii medicale din spitale) merge zi de zi la serviciu, expunându-se pericolului. Am  avut zile în care am fost revoltată pe dezorganizarea și lipsa de gândire strategică a celor care ne conduc, pe felul în care de data asta nu ne-a luat iarna prin surprindere, ci un lucru mult mai grav și pe lipsurile intelectuale si umane ale celor care nu par nici acum a pune omul în fața învârtelilor din care să iasă ei bine. Apoi am avut zile în care am ajutat discret acolo unde mi s-a cerut să o fac și voi ajuta cu drag în continuare. Am făcut atât cât am putut din de toate și am reușit să îmi iau timp și pentru studiu și gândire, pentru idei bune din care să iasă lucruri sustenabile, planificate și foarte utile, atunci când va fi să treacă totul.

La începutul perioadei am fost justițiară, am urmărit îndeaproape situația pe diverse paliere și am scos în evidență fel de fel de fapte nelalocul lor (m-a mânat instinctul jurnalistic) apoi am atras atenția inclusiv în domeniul cărții la aspectul ilegalității comunicării publice a conținutului, spunându-le mai multora dintre cei care au început să citească povești online ce nu este în regulă. Acest aspect atât de important pentru mine, m-a ținut departe de a vă citi chiar eu povești, aici. Mi-a luat două săptămâni să obțin din afara României acorduri pentru a lectura legal cărți și pentru a vorbi cu autori de-ai noștri în sensul comunicării gratuite a operelor lor. Și, din fericire, am reușit mult și din toate acum vă pregătesc un concept frumos și util și educativ.

Am citit două cărți și jumătate – “Mai uman” de Steve Hilton, îngrijită de editura Publica, Ghidul scriitorului începător publicată de The Writing Journey și am început “Un cal într-o mare de lebede”, scrisă de Raluca Nagy și publicată la editura Nemira.

Am vorbit aproape în fiecare zi la telefon cu Dana Gheorghiță, cu Ion Puican și cu Anca Ghinea, autori și comunicatori alături de care pregătesc cărți Signatura și fapte bune pentru copii. Am ales să sun oameni care știu că se implică și să le ofer ajutorul acum sau în nevoile de după această perioadă.  Vă promit că veți afla despre ei, pentru că merită.

Am reînceput sportul pentru că aveam mare, mare nevoie de mișcare.  Am gătit moderat și sunt fericită că nu m-am lăsat pradă tuturor poftelor.

M-am bucurat că soțul meu, Cosmin, are oportunitatea de a lucra de acasă. Ne era tare dor să petrecem mai mult timp împreună.  Am reuși în aceste zile să ne bucurăm de baletul Lacul Lebedelor, să vizităm virtual câteva galerii din Luvru pe care nu le văzusem, să ne uităm la un cd mai vechi cu Stan și Bran, să vedem împreună cu Alex filmul Hugo.

Mai cumpărasem pentru Alex înainte de pandemie niste jocuri foarte faine de pe www.naturatoys.ro. Cei de la Natura Toys mai au pe site-ul lor și alte jocuri educative, diferite de cele pe care le-am promovat în comunitate si sunt cu adevărat minunate. Cu Alex am făcut și lecții, dar nu ne-am stresat prea tare pentru că noi considerăm această perioadă ca fiind una în care copilului îi e important să îi fie bine emoțional și să fim nou alături de el, în care să fim creativi, să ne jucăm cât mai mult, să cântăm și să citim (vă pun poze cu cărțile parcurse de noi într-o altă postare).

Toate aceste lucruri obișnuite pe care cred că și voi le faceți nu elimină gândul că trecem printr-o perioadă aparte, delicată, care nu știm exact ce ne aduce, când se va termina și dacă nu va avea urmări greu de dus de fiecare dintre noi.  Eu la Signatura am publicat la începutul anului cinci cărți superbe pe care le-am vândut în număr foarte mic raportat la vanzarile pe care le aveam până acum și încă nu am bani pentru a acoperi chetuielile de tipar, sunt obligată prin contractele cu partenerii externi să public urgent încă un număr mare de cărți ale căror drepturi expiră dacă ele nu sunt tipărite. Le am pregătite, dar nu le pot da în lucru pentru că aștept să treacă punctul critic al acestei crize.  Librăriile fizice s-au închis. Prietenii noștri de la Bookstory din Cluj se străduie să facă tot ce pot ca să aducă cărțile spre noi, chiar livrează acasă. Editurile fac oferte speciale cu cărți la prețuri foarte bune, iar pe aceia dintre voi care sunteți mai curajoși vă îndemn să intrați pe site-urile lor și să decideți dacă vă sunt de ajutor cărțile pe care vi le propun. Librăriile online se străduie și ele să supraviețuiască și pare că unele dintre ele au înregistrat creșteri în vânzare, față de punctul în care erau acum o lună.

Cu toții ne străduim zilele acestea să ne protejăm și să facem atât cât putem, însă, așa cum spuneam înainte, pentru ca din ce e acum risipit să strângem într-un loc și să creștem din nou, e nevoie de acel aur, de conștiința și acțiunile noastre care să ne lege, într-o construcție mai bună, într-o țară în care să ne susținem economia națională și în care educația minții și a inimii să devină bază, esență și nevoie primară.

În arta japoneză principiul Kintsugi nu se aplică oricărei piese, ci doar acelora care sunt importante. Așa e nevoie să întelegem și noi că avem o țară bună pe care noi  trebuie să o reparăm cu aurul educației.

Gata, ajunge cu profunzimea, e ora de ieșit în curte, la soare. Merg să împart o ciocolată neagră cu ai mei.

Bianca Mereuță #CeLeCitimCopiilor

Mai Multe

More article