PROFESORUL DE ISTORIE
de Ucu Bodiceanu
În clasă era liniște. toți așteptam cu nerăbdare sosirea noului profesor de istorie. Și mai ales eu, care stăteam destul de prost la această materie. Nu-mi plăcea și gata. La ce folos să-mi încarc memoria cu atâtea date, care oricum au trecut?
Iată profesorul! Spre surprinderea mea, l-am recunoscut pe vecinul meu. Acesta era un om în vârstă. Locuiam de mult în același bloc, dar nu știam nimic despre el. Deși era deosebit de politicos – saluta întotdeauna primul, chiar și pe copii – nici un vecin nu-l vizita. Era un singuratic.
– Dragii mei, vom studia împreună istoria României. Fiecare materie are importanța ei, unora le place matematica, altora fizica, biologia sau chimia. Toate trebuie învățate pentru a vă forma o cultură generală solidă. Istoria nu trebuie privită numai ca o disciplină școlară, studiul istoriei este o datorie pe care o avem față de strămoșii noștri, dar și față de noi înșine. Să nu-ți cunoști istoria e ca și cum nu ți-ai cunoaște propria biografie. Să vii de nicăieri, să te îndrepți spre nicăieri.
M-au impresionat vorbele profesorului. În zilele următoare am făcut o recapitulare a materiei parcurse în primul semestru. Aveam destule lacune, pe care în scurt timp am reușit să le acopăr. Același lucru l-am observat și la alți colegi. Atmosfera din clasă era destinsă, participam cu toții la lecție. Profesorul avea un stil aparte de a preda, ne simțeam atrași de materie, după o perioadă nu prea lungă, datorită profesorului, am ajuns cu toții să iubim istoria și pe cel ce ne învăța.
Într-una din zile, când m-a întors de la școală, mi-am dat seama că-mi uitasem cheile, așa că așteptam în fața ușii sosirea părinților mei de la serviciu.
– Ce faci tinere? Era domnul profesor. I-am explicat ce s-a întâmplat. M-a invitat la el acasă. Avea un apartament destul de modest mobilat, în schimb avea o altă avere: cărțile. Atâtea cărți nu mai văzusem decât la bibliotecă. Majoritatea erau cărți de istorie: Xenopol, Iorga și mulți alții de care nu auzisem.
– Ce scrieți? L-am întrebat plin de curiozitate.
– E o lucrare de istorie la care lucrez de aproape douăzeci de ani.
– Douăzeci de ani?
– Da, e o lucrare de mari proporții. A trebuit să consult multe documente. Am stat zile în șir în arhive să studiez.
– Cum, și dumneavoastră învățați?
– Omul cât trăiește învață.
– Apropo de învățat. Vrei să participi la olimpiada de istorie?
Am rămas înmărmurit.
– Eu, la olimpiadă? Eu care abia am luat cinci semestrul trecut? E adevărat, acum aveam un opt și un zece, dar…
M-am pus pe învățat. Am renunțat la unele emisiuni la televizor, la plimbări, tot timpul liber l-am rezervat învățatului. Nu a fost în zadar. Am luat locul întâi la faza municipală. Însuși directorul m-a felicitat în fața întregii școli. Eram atât de emoționat… Trebuia să spun și eu câteva cuvinte. Bâlbâindu-mă am spus:
– Omul… sfințește… locul.
Întreaga asistență și-a îndreptat privirea spre colțul unde, retras și stingher, stătea profesorul meu de istorie.
