Când am ȋnceput să scriu acest articol, subiectul era cu totul altul.
Voiam să vă scriu despre lansarea filmului Avengers: Infinity War, lucru pentru care, nu pot să vă mint, abia mă abţin să nu ţopăi la gândul că ajunge ȋn sfârşit ȋn cinematografe. I’m a sucker for superhero movies – asta e plăcerea mea vinovată (sau, mă rog, una dintre ele).
Dar nu. M-am răzgândit. Despre filme pe peliculă şi filmele mele vorbim noi altădată.
Căci trebuie să vă fac o mărturisire.
Aseară am râs, am plâns, şi iar am râs (asta n-ar trebui să fie o surpriză pentru cine mă cunoaşte), am cântat şi mi-am umplut traista cu tot felul de sentimente ȋn timp ce priveam istoria pusă ȋn scenă de către oamenii faini de la Teatrul Geneza Art din Chişinău.
Ei au acceptat invitaţia celor de la Asociaţia Apartenenţa Cluj şi au venit săptămâna aceasta să ne ȋncânte privirile cu două spectacole de teatru – Cutia Neagră, ce s-a jucat marţi şi, ȋn premieră absolută, Invitaţia la Vals, adaptare după romanul omonim al lui Mihail Drumeş – ştiţi, domnul al cărui citat ȋl tot vedem pe reţelele de socializare.
Dacă Cutia Neagră m-a răscolit şi m-a făcut să ȋmi pun ȋntrebări legate de epoca actuală, digitală şi de efectele ei asupra relaţiilor inter-umane, lucru ce uneori mă ȋnspăimântă, chiar dacă şi eu, la rândul meu, sunt oarecum dependentă de telefon, Invitaţia la Vals mi-a amintit de ce iubesc teatrul, cu tot ceea ce implică el. Punct.
Ȋncerc să ȋmi adun cuvintele potrivite de prin tot amalgamul din capul meu, ca să vă pot “picta” şi vouă tabloul pe care l-am savurat ieri, timp de trei ore care, drept să vă spun, au trecut de zici că eram ieşită total din timp.
Spectacolul de aseară a fost făcut din suflet… pentru suflete.
Un decor simplu. Ȋn dreapta scenei, o pictură ce s-a transformat pe rând ȋn uşi, tablou sau spaţiu ce delimita mai multe ȋncăperi. Nişte lăzi de zestre care au servit drept şcoală, bancă, pat, obiectul unei disperări şi, ȋntr-un final, coşciug. O masă şi nişte flori.
Un decor animat de la primele acorduri ale spectacolului prin momente coregrafice care, ȋmpreună cu efectul de fum şi luminile frumos executate, au dat scenei un aer mistic, de poveste. Iar de la primul atac al primului monolog, I was hooked.
Ideile ȋmi vin de la oameni: de la actorii cu care lucrez, de la muzica pe care o ascult, de la literatura pe care o citesc, de la viaţa pe care o trăiesc. Toate le aduc din viaţă, le creez din experienţa mea prin propriile gânduri şi forţe. Sunt sinceră cu ei (colegii mei) şi asta ȋi ajută să mă ȋnţeleagă. Cred că asta ne apropie şi ne provoacă să gândim şi să simţim la fel tot ceea ce creăm.
Daniela Burlaca, regizor
Ieri n-au fost n actori pe scena Casei de Cultură a Studenţilor. Au fost un tot. Un ȋntreg care s-a unit cu muzica Mariei Tănase, cu Copacul ȋn versiunea Angelei Gheorghiu şi cu melodii de vals de ȋncă ȋmi muşc pumnul de ciudă că “am uitat’ cum se utilizează Shazam-ul. Un ȋntreg care a făcut publicul să se bucure de teatru şi de sentimentele pe care ţi le poate oferi.
Iar la final, mai că ȋmi venea şi mie să valsez.
Cred c-am greşit veacul. Nu mai vreau discoteci, eu vreau serate romantice. Aşa că azi visez la România de ȋnceput de secol XX, că tot e anul centenarului. Mâine probabil voi vrea să fiu spion prin interspaţiu, dar asta e o altă poveste. O discut cu domnul Musk, nu degeaba omul tocmai ce şi-a anunţat planurile pentru un dragon-cyborg.
Să aveţi un 1 mai fericit!
Foto: We Are Studio
- Ce faci când nu ştii ce să faci? - 3 iul. 2020
- Hai să-ncingi o horă cu arta, la Muzeul Satului din Cluj - 19 iun. 2020
- Povestea unei altfel de veri - 22 mai 2020
One comment
daca vii la Chisinau – sa vezi si Oglinzi, un spectacol despre Coco Chanel. Acolo l-a sigur vei avea nevoie de Shazam ♥