Jack deschise barul în acea dimineață mohorâtă de toamnă. Ploua mărunt. În asemenea zile, clienții erau mai puțini; seara, în schimb, barul era plin. Deși afacerile îi mergeau din plin, nu-și angaja personal pentru servire pentru a nu-și risipi banii. Era tare strângător. Banii și-i ținea în seif. Nu-i ducea la bancă de frica hoților.
***
Un domn bine îmbrăcat intră în bar. Avea în jur de 40 de ani, iar costumul din stofă scumpă îi punea în evidență ținuta atletică. Era tuns și ras proaspăt, împrăștia un parfum fin bărbătesc. Se așeză la bar și comandă o cafea.
– Un whisky nu dorește domnul?
– Nu beau alcool, răspunse bărbatul, sec.
Își scoase o țigară din pachet; Jack se grăbi să i-o aprindă.
– Ați dori ceva de mâncare?
– De mâncare îmi arde mie? O să mănânc în avion.
– Dar ce vi s-a întâmplat de sunteți așa supărat?
– Cum să nu fiu supărat? Am zburat din Chicago până aici, în Boston, la o licitație.
Jack părea nedumerit.
– Ascultă domnule! Eu am o rețea de magazine de antichități și agenți în toate orașele din Statele Unite. Idiotul meu de agent din Boston mi-a trimis un e-mail în care îmi aducea la cunoștință licitarea unui tablou pe care îl urmăresc de mult timp. În loc să scrie în 14 la ora 15, a scris invers. Când am sosit eu în 15, licitația avusese loc. Asta e!
– Domnule, vă ocupați de lucruri vechi? Vă pricepeți?
– Bineînțeles, asta fac de-o viață!
– Am și eu o rugăminte. Un nenorocit nu a avut bani aseară să plătească consumația. Zicea că și-a uitat portmoneu acasă și mi-a lăsat scripca asta! Valorează vreo 20 de dolari? Mi-e frică să nu rămân în pagubă.
– Ia s-o văd!
O luă în mână, o răsuci o dată, de două ori, o mirosi, îi pișcă o strună și își lipi ureche de ea. Deodată începu să tremure, se făcu alb la față.
– Vă simțiți rău, domnule? întrebă Jack.
– Un whisky dublu! bolborosi omul.
Îl bău dintr-o înghițitură.
– Încă unul!
Jack îi turnă. Omul abia reuși să-și aprindă o țigară de emoție.
– Prietene, știi ce-i asta? întrebă el arătând vioara.
– O vioară!
– Da’ ce vioară?! Un Stradivarius!
Apoi îngână o scurtă istorie înțeleasă numai de el:
– Cea mai renumită familie de lutieri a trăit în Cremona, Italia. Antonio a construit circ 1000 de instrumente: viori, viole, violoncele, până azi păstrându-se doar 540 de exemplare. Uite, scrie aici anul 1721! Înțelegi?
– Înțeleg! spuse Jack. Asta înseamnă că valorează ceva!
– Ceva? Un milion de dolari! A cui e vioara?
– Nu v-am spus? Un individ mi-a lăsat-o. A spus că vine astăzi să-mi aducă datoria!
– Dragule, scumpete! Ține-l aici pe om până vin eu cu banii. Îți dau și ție 10% dacă facem târgul! spuse bărbatul și o zbughi pe ușă. Jack rămase cu vioara în mână. Gândul îi zbura la afacerea ce putea ieși: „10% înseamnă 100.000 de dolari. Dar dacă nu mai vine proprietarul viorii, înseamnă un milion.”
***
– Ce faci, omule? Visezi? Era chiar omul cu vioara.
– Ți-am adus cei 20 de dolari! Dă-mi vioara, de ce o ții în mână, doar nu știi să cânți?!
– Nu știu, dar aș vrea să învăț! Stai jos. Bei ceva?
– Nu prea am bani!
– Cine-a vorbit de bani? Ești invitatul meu. Dacă așa-i treaba, pune-mi un rachiu!
– Rachiu? Fii serios. Un whisky de cea mai bună calitate.
Omul îl dădu peste cap, apoi zise:
– Mulțumesc, dă-mi vioara, trebuie să plec..
– Da’ unde te grăbești așa? Stai să povestim! De unde ăști, că nu te-am mai văzut. aseară ai fost pentru prima dată în barul meu. Nu sunt din partea locului, dar vreau să mă așez aici, în Boston. Mi-am găsit o slujbă, de-aia mă grăbesc.
– Vioara nu-i de vânzare? întrebă Jack.
– Nu, e tot ce am. Am primit-o de la bunicul meu, care a emigrat din Italia.
– Așa, așa! Dar dacă eu îți dau pe ea 50.000 de dolari, ce zici?
– Că ești nebun! Cum să dai atâția bani pe nenorocita asta de scândură?
– Nebun sau nu, facem târgul?
– Cred că ești bolnav la cap! Nici un om…
– O vinzi sau nu? se enervă Jack.
– O vând!
Jack se duse la seif și scoase toți banii pe care-i avea.
– Uite aici 50.000 de dolari! Apoi râzând: și încă un whisky.
– Nu mai beau!
Omul luă banii și plecă grăbit.
***
Jack, satisfăcut de afacerea încheiată, îl aștepta pe omul elegant. Trecu o oră, trecură două, se făcu seară. Domnul elegant nu mai sosi.
„Cu atât mai bine, am s-o vând eu și am să cer un milion de dolari”, gândi Jack bucuros.
A doua zi, Jack se prezentă la cel mai renumit magazin de antichități.
– Am o vioară de vânzare! spuse el radios.
Bătrânul anticar se uită la ea preț de câteva minute, apoi spuse:
– Nu mă interesează!
– Cum nu te interesează? E un Stradivarius! Valorează un milion de dolari! răcni Jack.
– Ești nebun, omule! E o vioară obișnuită, nu valorează nici 20 de dolari!
Ucu Bodiceanu
