România este o țară care se poate lăuda cu nenumărate masive montane care formează lanțul carpatic.
Pe majoritatea le cunoaștem cu toții pentru că sunt munți cu nume rezonante: Bucegi, Retezat, Apuseni, Făgăraș, etc.
Sunt însă și foarte multe zone mai puțin cunoscute și mai puțin umblate de turiști.
Un astfel de masiv montan este Suhardul.
Deși are o altitudine maximă de 1932 de metri pe cel mai înalt punct al său, Vârful Omului, sunt eclipsați de alt masiv care se află la mică distanță, Munții Rodnei.
Cu toate acstea, trebuie să recunosc că Munții Suhard mi-au dezvăluit unele dintre cele mai spectaculoase peisaje de iarnă pe care le-am văzut vreodată. Și nu știu cum s-a nimerit, a fost noroc sau șansă, de fiecare dată când am urcat în munții Suhard am admirat un fenomen care se petrece în special la începutul iernii, în noiembrie și decembrie: marea de nori.
Și de această dată, când am pornit la drum, am sperat să admirăm acest fenomen, iar dorinţele nu au rămas neîmplinite.
Ca de fiecare dată, am plecat din Cluj și am urmat traseul Cluj-Gherla-Dej-Beclean- Salva-Năsăud-Sângeorz Băi-Șanț, în total vreo 180 de kilometri.
Am traversat Comuna Șanț și am oprit în următorul sat, Valea Mare, unde ne-am cazat la Pensiunea Someșană, pe care v-o recomand cu căldură. O pensiune rustică, primitoare, unde găsești casă și masă bună.
Prima seară a trecut repede, în jurul focului cu lemne din șemineu și a poveștilor de munte.
Dimineața ne trezim pe o vreme mohorâtă de nu-ți venea să scoți nasul din casă. Nu ne-am lăsat înșelați de aparențe pentru că știam că, dacă e ceață pe vale asta, înseamnă că sus pe creste este soare și cald, cel puțin așa spunea la meteo.
Nu am stat prea mult pe gănduri și ne-am echipat de excursie. De la pensiune am plecat cu maşina spre Poiana Zânelor, o stațiune turistică mică, ce se vroia un loc de atracție pentru turiști, dar care a fost lăsată de câțiva ani în paragină. Trecem în grabă pe lângă siluetele cabanelor abandonate și simțim un fior de tristețe când le primim cu stau goale și părăsite. Păcat…
Aici lăsăm mașinile și începem urcușul pe drumul forestier care duce spre pasul Suhard şi, apoi, mai departe spre satul Coșna şi Dorna, spre Moldova.
Urcăm drumul care șerpuiește în serpentine și suntem tot în ceață. Ajungem în pas, iar ceața este și mai groasă. Deja nu mai vedem la 2 metri în faţă.
Din pas intrăm pe poteca pe care mai mult ne-o amintim decât o vedem și, care, duce spre creasta Suhardului, pe care urcăm pieptiș sperând să ieșim din ceață.
Continuăm urcarea și, la un moment dat, ceața devine din ce în ce mai albă și mai luminoasă. E semn bun, în curând vom da de soare!
Într-adevăr nu după mult timp zărim deasupra noastră albastrul cerului! Gata, am ieșit, suntem deasupra norilor!
Strigăm de bucurie ca niște copii, iar la chiote ne răspund doar câteva păsări speriate de bucuria noastră.
De aici vedem toată creasta în splendoarea ei, cu vârful Omului drept în față. Este soare, este cald, este zăpadă, peisajul este de vis. Exact ce ne-am dorit!
Urcăm mai mult, iar dintr-o dată ni se dezvăluie, deasupra mării de nori, creasta Rodnei, cu vărfurile Roșu, Ineuț și Ineu în toată splendoarea lor!
Facem fotografii, și privim spectacolul norilor rămași mult sub noi, care parcă curg peste creastă ca un abur ademenitor. Ajungem pe vârf, admirăm, ne bucurăm.
Ne trezim, după o vreme, din reverie pentru că, avem de făcut cale întoarsă iar timpul nu stă pe loc.
Pornim ușor la vale, triști că trebuie să ne aruncăm direct în marea de nori, unde e frig și ceață.
Este incredibil ce diferență de peisaj poţi experimenta în doar câteva minute. La vale mergem repede fiindcă în ceață este mult mai frig, iar seara se apropie.
Ajungem în sat unde oamenii sunt la fel de zgribuliți și apatici. Aici soarele nu a reușit să taie ceața groasă.
Se uită mirați la noi și ne întreabă unde am fost pe vremea asta urâtă.
-Deasupra norilor, răspundem noi.
-Și ce ați văzut acolo, întreabă ei mirați.
-O altă lume, cu soare și senin, le răspundem noi.
Știm că nu ne cred, dar am trăit din plin experienţa…am făcut o baie în marea de nori.
Text și fotografii: Daniel Rohianu
