Pe plajă se făcuse atât de frig, încât parcă nimănui nu îi mai surâdea ideea de a veni la mare, fără cazare și cu doar 100 de lei în buzunar; pe această cale mulțumim CFR-ului pentru că ne-a dus mai bine de 600 de kilometri pe gratis.
Aveam în plan să venim și să prindem răsăritul, după care să ne despărțim la fel de repede; unii mergeau acasă, unii la facultate, alții la muncă. Pe la două dimineața singurele lucruri pe care le puteai auzi erau: Doamne, vreau să doooorm! Haideți să căutăm cazare!
Am plecat să îmi iau o cafea cu cei doi lei pe care îi mai aveam la mine, am căutat o alimentară care să aibă un tonomat vreo jumătate de oră și indeferent cât mi-era de frig sau cât de nervoasă eram că nu găseam ceea ce voiam, îmi venea să mă pun pe jos și să dorm cu fiecare pas pe care îl făceam.
Când am intrat în magazinul de pe colț, vânzătoarea, cu părul său permanent și portocaliu, se chinuia și ea să nu cadă de pe scaun de somn. Mai intra din când în când câte un puștan care cerea țigări – așezate strategic lângă scaunul -pat pe care stătea -, iar ea deschidea larg ochii pentru a număra mărunțișul. Mai sorbea un pic din cafea, se uita la ceas și iarăși adormea.
M-am dus afară și m-am așezat pe bordură – parcă undeva în capul meu o și auzeam pe maică-mea cum urla la mine că sunt un copil rău, că răcesc la ovare dacă stau pe asflatul rece.
Lângă mine, un grup de cinci tineri mă făceau să fiu cea mai invidioasă persoană de pe Planetă, parcă nu îi atingeau nici frigul, nici somnul, nici alcoolul. Le zâmbesc, iar ei îmi zâmbesc înapoi la rândul lor.
După încă câteva minute, în care mai trăgeam cu urechea la conversația pe care o aveau ei, aflasem că o Ana a inițiat această plecare la mare pentru că se despărțise de prietenul ei. Ideea ei era să vadă idiotul că ea chiar a vorbit serios și nu există cale de împăcare, ea trebuie să își trăiască viața, șase luni de relație înseamnă prea mult.
În timp ce acea Ana își trăia viața din plin, din alimentară iese un bărbat și se așează aproape de mine, pe bordură. Îmi zâmbește și el după care mă întreabă dacă am o țigară. Dau din cap că da, iar el e și mai fericit. Stăm așa încă alte câteva minute, în care el se tot uita în stânga și în dreapta, se mai ridica, mai făcea doi pași, iar se punea pe jos, mai căuta prin rucsacul lui câte ceva. La un moment, când grupul unei Ane pleacă, își scoate o sticlă de apă plată și bea. Se strâmbă un pic, după care mă întreabă dacă vreau. Dau din cap că nu.
Am furat țuica asta de la taică-miu din beci. M-a dat afară după ce a murit maică-mea, acum două luni, Dumnezeu să o ierte… A fost femeie bună, dar nu le avea cu bărbați. Cred că nici cu făcutul de copii! Doi au murit la naștere, unul la cinșpe’ ani -l-au bătut unii de la o brutărie unde lucra, că cică vindea droguri la copii. Păi să nu îi omori și tu pe ei, mă?! Auzi, problema era că dădea la copii, că îl lăsau în pace. De unde știau ei, mă?!
Eu nu știu ce să îi zic, dar scot un idiot îmi pare rău din gură, iar el dă din umeri.
Mă scuzați, domnișoară! Mai puteți să îmi dați o țigară? Nu am bani, dar vă dau din țuică, jur! Taică-miu făcea cea mai bună țuică din sat. Uite, poftiți, luați!
Da, vă dau o țigară, cum să nu? Țuică nu vreau, nu îmi prea place.
Își aprinde o țigară după care ia o altă gură de țuică. Se uită la mare și în ochi îi apar lacrimi. Mai ofteză din când în când și începe iarăși să se miște haotic. Dă din picioare, mai bate din palme și la sfârșit îi vine iar să plângă.
Săracul de el, mă! De unde știau ei așa ceva? Că al naibii copil, era deștept când era mic. Se trezea săracul la cinci dimineața ca să ajungă la școală la timp. Schimba patru autobuze! Nu unul, nu două… patru autobuze schimba săracul ca să facă școală, să nu ajungă ca ta-su’. Îl bătea, măăă! Îl dădea cu capul de ce prindea când se îmbăta. Na, și ei zic că vindea droguri la brutărie.
Păi și poliția? Nu a făcut nimic?
E, poliția! Ce să facă ăștia, mă? Că de adus înapoi, nu îl mai aduce nici Dracu’. Mna, altceva ce pot să mai zic? Nu l-am cunoscut niciodată pe ăsta, pe fratele meu, dar așa de frumos vorbea maică-mea de el, că nu cred că i-a părut rău atunci când s-a dus și ea de pe lumea asta. Și la înmormântarea ei a fost numai senin. A plouat trei zile înainte încontinuu și atunci când a murit -avea cancer, săraca-, a fost așa de cald că s-a uscat tot-tot, aproape că s-au pârlit pășunile. Cât am ținut-o acasă, de a venit lumea să o vadă și să își ia rămas-bun, nu mai puteai să mai stai în casă. Lumea mai mult a stat afară, că înăuntru numai mortul mai putea să stea.
Și aici ce faceți? îl întreb eu.
Când îi pun întrebarea asta, bărbatul își schimbă starea. Parcă e un pic mai fericit și îi vine să aplaude. Lasă sticla cu țuică jos și se asigură că sunt atentă la ceea ce zice.
Ehe, domnișoară! Păi o zi din viața mea nu am fost în concediu, crezi că-s prost să nu vin acum aici? Numai la știri vedeam ”1 Mai pe plajă”. Păi, ce? Eu sunt mai prejos? De ce să nu vin și eu ca tot tineretul să petrec? Să o ierte Dumnezeu pe maică-mea, dar și pe mine, că tare rea a fost și ea! Dacă nu o bătea tata, mă bătea ea pe mine. Când o mai bătea, săream să o ajut și atunci se supăra și mă certa de față cu el. Îmi spunea tot timpul, Tudor, lasă-l pe taică-tu în pace că știe el de ce dă, lasă-l ca să scap odată. Na, îi lăsam, puteam eu să înțeleg ce făceau ei acolo?
Bărbatul îm întinde direct sticla cu țuică, fără să mai întrebe de data asta. Îi zic că nu vreau, iar el aproape îmi comandă să beau, că cică e urât să refuzi așa ceva. Mă prefac că beau și el se prinde. Se aproapie de mine și pune sticla la lumina unui bec care iluminează strada plină de turiști și îmi arată cu degetul că nu am băut. Îi spun încă o dată că nu îmi doresc să beau și iar își schimbă starea.
Uite! Până aici a fost când ți-am dat sticla și acum e la fel. Se poate, domnișoară? Io nu am vrut să vă fac nimic, doar să am și io cu cine bea pe aici, că altceva nu am ce să mai ofer. Na, așa e când nu mai ai pe nimeni, greu tare. Io doar am vrut să vă ajut, să știți, domnișoară.
Începe să își strângă lucrurile, după care se ridică. Se uită la mine, apoi la mare. Își mușcă buzele, după care își mai face un ultim curaj și mai îmi cere o țigară. Îmi caut în geacă pachetul, puțin nervoasă. Cerșetorul pare puțin mai satisfăcut, se întinde și ia două, fără să se uite dacă am băgat de seamă sau nu și pleacă încet, uitându-se în stânga și în dreapta.
Eu mă ridic de pe bordură și intru iarăși în alimentară ca să arunc paharul de plastic de la cafea.
Când intru, vânzătoarea era acum trează și în picioare. Se uită la mine de parcă abia aștepta să vin. Îi zâmbesc, așteptând să îmi zică ceea ce dorește.
Auziți… ce a vrut ăla?
Cine, cerșetorul de a plecat acum? o întreb eu derutată.
Cerșetor? Ce cerșetor, frumoasa mea? Ăla e un bișnițar, are nu știu câte case, așa ne tot spunea când mai venea pe aici. Te fură de nu mai știi de tine… Acum-acum voiam să vin la el să îi zic vreo două, da’ a plecat el repede.
Vânzătoarea capătă o atitudine de învingătoare în timp ce povestește, după care își aduce aminte de a început să vorbească cu mine, iar extazul îi scade încet-încet.
Să ai grijă! Să ai grijă la buzunare. Ia uită-te acum în buzunare, poate te-a furat, doamne ferește!
Îmi caut repede prin buzunare, până realizez că singurii bani pe care îi aveam la mine, îi dădusem pe cafea și că singurul lucru pe care l-a luat, a fost o țigara pe care, crede el, mi-a luat-o fără să îmi dau seama. I-am spus și vânzătoarei că oricum nu aveam bani la mine, iar ea a dat din cap mulțumită – cam ca o mamă care își vede copilul că pune în practică sfaturile sale. S-a dus până la tejghea și mi-a adus câteva bomboane.
Asta-i ca să nu uiți să ai mai multă grijă de tine data viitoare.
Iulia Buricea
