„Această meserie e ca o dragoste care se crează în timp, se structurează în timp și cred că asta este mult mai puternică decât una care este la prima vedere și se pierde pentru că trece momentul acela extraordinar.”
Aceasta este explicația actorului Florin Vidamski legată de începuturile iubirii sale față de teatru și de mediul actoricesc.
Din vremea în care răspunsul la întrebarea „Ce vrei sa te faci când vei fi mare?” era unul simplu: „pilot de avion”, a primit roluri frumoase în piesele de teatru din școala generală și, astfel, a început să nutrească o mare simpatie faţă de această meserie. Desigur că, la finele studiilor liceale, situația era una evidentă: se pregătea intens pentru admitere la Facultatea de Teatru și Televiziune din cadrul Universității Babeș-Bolyai, din Cluj.
Așa a început o poveste frumoasă de viață împletită strâns cu povestea de pe scena mai mult sau mai puțin clasică.
Talentul, pasiunea și devotamentul său l-au dus pe culmi înalte și l-au desăvârșit ca actor. A ajuns într-o funcție de conducere la Teatrul Andrei Mureșan din Sfântul Gheorghe, dar nu l-a împlinit acest statut. Monotonia din viața de manager de teatru l-a împins înspre o decizie importantă, renunțarea la acest post și la scena românească, pentru o bucată de timp.
„Am simțit la un moment dat că nu mai sunt atras de ce se întâmplă în jur și de ceea se întâmplă într-un sistem teatral. Ori acest sistem are o limită, ori eu am acea limită. Și atunci trebuie cumva ori să întrerup ori să-mi găsesc o nișă în care pot să mă distanțez și să încep să analizez ce se întâmplă cu mine. În momentul în care ești în mijlocul lucrurilor și ești într-un foc continuu, nu ai timp să te distanțezi și să te analizezi. Ai nevoie de o îndepărtare de acel fenomen. Pur și simplu nu m-a interesat să fiu director, mă interesa meseria mea și mă interesa să descopăr lucruri noi, lucruri vii care pe mine să mă însuflețească și să mă ducă mai departe.”
Și acea însuflețire care să-l distanțeze de sistem și de țară, a apărut la scurt timp prin oferta domnului Prof. Dr. David Esrig, a cărui asistent era, la Akademie für Darstellende Kunst Burghausen, din Bavaria. Lucrează într-un mediu universitar diferit de cel absolvit în România și în prezent este Prof. Univ. la Universität Passau. Cu o structură variată, bazată în special pe multă MUNCĂ și construcție lăuntrică. Este un mediu în care nu ai timp să îndrăgești profesorul de an, căci de la un semestru la altul te învață fețe noi, a cărui scop este ca tu să devii excepțional și nu să înveți să conviețuiești cu defectele lor pe tot parcursul studiilor. Crede totuși că actorii estici sunt mai vii, mai liberi ,cu un potențial de talent mai mare, de aceea continuă colaborarea cu România, prin Teatrul Sala Mică.
„Undeva combinația dintre est si vest ar fi cea mai puternică. Cred că libertatea, fantezia și talentul estului cu structura, rigoarea și disciplina vestului ar oferi probabil actorul ideal.”
Așa a dat viață unui personaj în care ne răgăsim mulți, într-un cadrul total atipic, dar atât de definitoriu pentru interiorul fiecăruia dintre noi. Monologul lui Iona de pe pluta care domina lacul Sfânta Ana din Salina Turda a fost o rampă de lansare pentru un personaj minunat, îndragit, pentru care sute de oameni, dornici de o regăsire teatrală, au străbătut kilometrii buni.
Cum s-a născut proiectul Iona, ţinând cont de faptul că la acel moment te aflai în Germania?
Da, aşa e, mă aflam în Germania. Am postat, pe Facebook, afişul spectacolului Lectia, la care lucram cu studenţii de la Athanor Akademie, iar Mihaelei Panainte i-a plăcut foarte mult. Atunci, am schimbat câteva gânduri despre Ionesco şi teatru. După câteva luni am venit, pentru scurtă vreme, în România şi mi-a propus să ne întâlnim pentru a discuta despre o eventuală colaborare. Mi-a dezvăluit ideea ei excelentă despre Iona în spaţiul salinei. Apoi, am coborât, pentru prima dată, în salina din Turda şi am fost extrem de impresionat de forţa acestui spaţiu. Am acceptat foarte rapid propunerea Mihaelei de-a construi acest spectacol împreună, în salină, şi am început repetiţiile.
Ce ai simţit în clipa în care ţi-a fost oferit acest rol?
Eram totalmente sedus de ideea de a face Iona pe lacul din adâncul salinei şi foarte entuziasmat de perspectiva acestui proiect inedit. Pentru mine era, de asemenea, o experienţă inedită. Era prima dată când mă întâlneam cu un text sorescian şi recunosc că mi-a stârnit, din nou, pofta de joc şi sensibilitatea. Era prima mea experienţă, ca actor, pe apă, pe o plută de 3/3 m, într-un spaţiu gigantic în care vocea are şase, şapte reverberaţii. Bineînţeles că aceste lucruri mă îngrozeau, într-o oarecare măsură pentru că trebuia să găsim un echilibru între ceea ce urma să construim şi spaţiul salinei.
Cum a fost prima experienţă pe lac în postura de Iona?
Unică. Impulsurile pe care le primeşti de la un spaţiu natural, viu, sunt mult mai puternice decât cele de pe scena unui teatru. Pentru structura spectacolului nostru, aceste impulsuri sunt vitale. Ele trezesc forţe mult mai adânci, iar energia emoţională care izvorăşte de acolo, dacă este bine direcţionată, poate atinge spectatorul în sensibilitatea lui. A fost o experienţă puternică şi sper ca spectatorii să fi simţit la fel. Întotdeauna există o întrebare extrem de importantă care mă urmăreşte: iau spectatorul cu mine sau rămâne impasibil pe marginea lacului? Câteodată reuşesc, câteodată nu.
Cât de greu ţi-ai însuşit acest personaj?
La acest spectacol am lucrat două luni, timp în care au apărut, ca de obicei, şi situaţii dificile. Una dintre ele a fost mai greu de rezolvat şi anume nu reuşeam să găsesc măsura potrivită a acţiunilor, până nu am înţeles un lucru esenţial: trebuia doar să realizez că există un raport evident între mine şi spaţiu. În momentul în care am conştientizat că sunt în salină, că pereţii de sare sunt reali, că ei măsoară aproape 200 de metri, abia atunci am început să comunic cu spaţiul din jurul meu şi, astfel, am descoperit propria mea vulnerabilitate în acestă captivitate reală.
Calitatea acelor servicii, atmosfera teatrală, nivelul de performanță, nivelul tehnic, investițiile din sălile de teatru atrag mai mult oamenii la spectacole. Aceasta este concluzia sa, învăluită în fumul clasic de tutun care ieșea din pipa de care nu s-a despărțit pe tot parcursul discuției noastre.
„Oamenii își doresc să meargă la teatru. Cred că s-au săturat, s-au plictisit de toată invazia asta media absolut ridicolă și care îndobitocește…şi cred că s-au orientat foarte bine alegând teatrul și evenimente culturale. ”
