Zi de salar. Zi sfântă. Planuri. Calcule. Ziua trebuie sărbătorită, tradiția o cere. Datoriile returnate, noblesse oblige !
Ora două fără ceva. Cei harnici iau vestiarul cu asalt. Este o zi specială. Grupele sunt formate încă de dimineață. Unii la Băi, ( Someșeni ) la tata Jean. ( Franțu’ știe de unde, da’ are ăsta o țuică de prune, un jinars, de milioane de mărgele. ) Alții, mai spre Mărăști, la Spirală ! Și Mănășturul are un punct fix, RFN, restaurantul fără nume, unde musai să-ți rezervi masă din timp, altfel, mai găsești loc, vis-a-vis, la Dacia Service, lângă gardul comun cu benzinăria!
Trei colegi din Grigorescu, vecini de cartier, de stradă, de bloc și de scară, aleg “Unu mai”. Mai unu.
Grădina de vară așezată la colțul străzilor Barițiu și 1 Mai și, din care nu ieși fără “mai unu” !
Și-au plătit datoriile făcute între chenzină și salar, au pus deoparte de berile de azi, mai o sută în buzunarul secret, pentru zile negre, restul acasă, la nevastă.
Start.
Pe doi troleul patru îi lasă la Sora, al treilea-i cu țoacla, are de făcut un ocol către soacra-i cea dragă – aia care în veci are ceva de comentat când îl miroase băut – vine și el, pe cuvânt de onoare ! – cât de repede poate.
Dacă tot au coborât în ușă la Sora, de ce n-ar lua o fele, să le țină de urât, o vreme.
Ajung la grădină însetați. Comandă câte trei halbe, două le rad fără o vorbă, așa în picioare, la botu’ calului, la a treia se așează, aprind câte o țigară. Apoi, mai încă două. Al treilea numai el știe pe unde întârzie, iară s-o fi certat cu soacra, dracu să le pieptene, pe tăte. !
Se face târziu, trecut de șase, hai să mergem. Cu felea și cu halbele drumul nu-i mai ce-o fost. Zebrele-s mai șterse, par a fi mai prin mijlocul intersecției decum sunt în zilele normale, claxoanele-s ca niște țipete de ciori, bordurile-s parcă, mai înalte!
Dispar în direcția parcului.
După ceva vreme apare și mult așteptatul al treilea. Se oprise din drum cu un cunoscut la o halbă, timpul, știți cum e timpul, s-a scurs pe neobservate, pe ăștia doi i-a pierdut.
Se așează la masa lor, cere o halbă, stă să-și mai tragă sufletul. Șapte trecute, fix, o ia și el spre Grigo.
Simte că direcția nu l-ar asculta, pleacă pe jos, bicicleta, ascultătoare, vine alături.Trec, amândoi, de Opera Maghiară, se zărește podul Elisabeta, culmea, plin ochi cu oameni.
Se freacă la ochi, nu vede bine ? – parcă și malul Someșului e ticsit de oameni. Un vuiet se aude – să fie dinspre stadion, o fi zi de meci ?…Naiba știe…Râsete, hohote… Se apropie, își rezemă bicleta de primul stâlp mai sus de pod, în portbagaj are sculele, toate într-o sacoșă de piele, își face loc printre spectatori cu finețea rugbystului de performanță..
Apa mică, mică de tot, nu a mai plouat de mult, un firicel de apă pe partea apropiată de parc, adânc cât să-ți acopere gamba. În apa aia, două arătări, ude leoarcă, se chinuiau să iasă. Ar fi și ieșit dacă nu s-ar încurca unul în celălalt, dacă ar putea sta în picioare, dacă și-ar putea păstra echilibrul pe pietrele acoperite de niște alge verzi, ale naibii de alunecoase, dacă genunchii i-ar asculta.
Lumea, în delir.
Autobuzul douăzecișiunu – cu orarul depășit cu un ceas și mai bine – dă să treacă, cei de pe scări agățați de bare și uși sar din mers, cei norocoși din interior protestează la rându-le și-i poruncesc șoferului să oprească îndată, să vadă și ei, ce se petrece ! Omului de la volan nu trebuie să-i spui de două ori, oprește mașina, liber la spectacol ! Circulația se blochează instantaneu pe ambele sensuri, se aude vocaliza câteunui un claxon timid, sigur de la mașina vreunei muieri veșnic pe fugă !
Ce mai, doar un meci U – CFR mai poate rivaliza cu evenimentul de față !
Colegii !
Colegii lui. N-au mai avut răbdare și au plecat fără el ! Uzi leoarcă .
Nu stă pe gânduri, coboară până la parapetul de beton chiar la capătul dinspre parc al podului, din ochi măsoară distanța, se așează în fund, se întoarce cu fața spre zid, pe burtă, se ține în mâini, se lasă jos, mai are un metru, își dă drumul. În apă, și el. Până la glezne.
El în picioare, cei doi în genunchi, se țin în brațe. Se apropie de ei, îi desparte, îi ia de gulere, unu-i scapă, este alunecos ca orice vietate de apă care-și duce traiul printre alge, îl apucă de haină, îi trage pe amândoi spre malul dinspre Drăgălina. Acolo-i uscat. Îi întinde pe nisipul, încă, fierbinte. Se așează. Își trage sufletul. Se uită în jur. Pe maluri, puhoi de lume. Podul, mai, mai să se rupă.
Strigă spre spectatori.
– Vi-i ușor. Cum Han tătaru-i scot io pe ăștia, de-aici ? Îmi spune cineva ?
Nu-i răspunde, nimeni. Nu-l aude nimeni. Așa veselie, așa circ fără bani…
Malu-i înalt. Zid de beton. Cu privirile caută scara pescarilor ce stă tot anul culcat pe un pervaz, la rădăcina peretelui.
Nu-i. Tocmai acum, nu-i.
Îi scoală pe ăștia doi, îi scutură, îi amenință.
– Trebuie să mergem până la Napoca. Aici nu putem ieși.
Se pornesc.. Aplauze de pe maluri și pod. Între timp s-a reluat circulația. Doi milițieni de la circulație se veselesc, și ei. Unul transmite evenimentul prin stație. Îi merge melița de zici că-i Victor Tudor Popa de la Turda.
Ajung la podul Grigorescu. O movilă de nisip fin adunată în cursul anilor îi ajută să iasă pe malul înalt dinspre hotel. Se șează din nou. Deodată salvamarul de ocazie își-amintește de țoaclă
– Stați aici și m-așteptați !
Trece podul și o ia spre operă. Spectacolul s-a terminat de mult, lumea s-a împrăștiat, nimeni nu mai cască gura. Vede stâlpul, bicicleta, nu ! A plecat . S-a evaporat.. Cu sculele lui, cu tot. Se uită spre parc, se duce până la gard, speră ca cineva să fi făcut doar o glumă idioată ! Nu-i !
Nu are rost să mai caute. Trece și peste podeț, se uită și-n sus, și-n jos prin albia pârâului, nimic, înapoi pe Drăgălina, o ia pe Mamaia în sus, spre Napoca. Altă dandaa !
Au dispărut și tătntălăii ăia doi.
Mai devreme, acolo mai jos, la podeț, primul coborâse că-l trecea tare dar, de amețit ce-o fost, a făcut un pas în plus și, zdup în Someș, al doilea, după el, să-l ajute. Așa au ajuns, amândoi, să facă baie.
Acuma, ia-i de unde nu-s. Au plecat fără să-l aștepte.
Se uită în jur. Un pescar își adună sculele. Îl întrebă de cei doi.
– Cum să nu ! Uite-i acolo, pe partea cu parcul. Se duc spre operă.
După ei.
Aveau necazuri.
– Mi-am pierdut plicul cu banii.
– Io nu-mi mai găsesc actele…
Erau treji, trezuți ! Apa rece poate face minuni !
Peste câteva zile, când au aflat toți cei aproape douămii de colegi despre evenimentul cultural produs de cei trei eroi, au apărut și câteva versuri frumoase :
“ Aseară, pe sub balcon
Mi-a trecut un avion,
Pe aripa lui scria
Unde-i bicicleta mea ?”
@Tiberiu Matei
