Prima parte din seria Amintiri de la #EC o poţi citi AICI.
Biletul de intrare la festival şi brăţara roz
Mă dau jos din bus în „centrul” Bonţidei şi mă iau după puhoiul de oameni. Ei, toţi exuberanţi, veseli şi cu chef de distracţie. Eu oripilată de mizeria de pe străzi/drumuri/uliţe. Era ziua în amiaza mare. Mă pornisem în jur de 1PM de acasă şi după o scurtă oprire la o farmacie să cumpăr dopuri de urechi pentru o prietenă care dormea în cort la EC, am ajuns în maximum o oră la destinaţie. Era oră 2PM şi soarele dogorea, lumina era orbitoare, deci vedeam şi cele mai mici detalii.
Mă apucă nervii instantaneu. Cum de la mine pe stradă trece de două ori pe săptămâna compania de curăţenie stradală? Într-o zi vine maşinuţa de măturat străzile şi în altă zi vine cea de spălat. Gata, m-am enervat, mă decid să merg la Primărie şi să-l cert puţin pe primar. Nu mi se pare normal că o comună atât de mare, în care de 6 ani se întâmplă un eveniment la care participă oameni din toate colţurile lumii, să aibă străzile atât de murdare şi neîngrijite.
Îmi fac repede în minte speech-ul pentru primar, mă informez unde e Primăria şi dau să mă întorc din drum. Aud cu coada urechii: Ce crezi doamnă, că găseşti pe cineva la Primărie? E sâmbătă şi e festival pe-aici. Mă opresc brusc, că na’, omul are dreptate, e sâmbătă. Ce Primărie? Ce primar?
Mă iau din nou după puhoiul de tineri veseli şi aud că mă strigă prietenă mea, cea cu care aveam întâlnire. O văd aşa de veselă şi de radioasă, încât îmi uit pe loc supărarea. Ne îmbrăţişăm, ne pupăm şi, de mână, pornim spre intrare. Ne oprim la nişte corturi haioase de pe marginea drumului unde semnăm o petiţie. Cu inima uşoară că am făcut totuşi ceva „civic” intrăm vesele pe porţile festivalului.
După primii păşi mă loveşte un miros înfiorător de balegă. Îmi dau iar ochii peste cap şi întreb: Ce naiba e cu mirosul ăsta? Prietena mea îmi explică calm: Ştii, am înţeles de la ceilalţi de pe aici că oamenii din sat îşi aduc în timpul anului animalele la păscut aici, în curtea castelului. Mă apucă nervii din nou: Cum aşa? Dar cine le da voie? Mă decid din nou că trebuie să fac o petiţie la autorităţile din zonă.
Fata tânără, frumoasă şi bună de lângă mine mă ia împăciuitor după umeri şi-mi spune cu drag: Hai, lasă, bucură-te şi tu ca mine de ziua de azi. Aştept de un an să mă întorc aici şi mă simt excepţional. Stau cu cortul în sat la o bunicuţă în grădină şi e tare fain că avem baie şi apă caldă la ea. Stăm puţin la coadă la duş peste zi, că suntem mai mulţi în grădină ei, dar e perfect.
Eu nici măcar nu-mi închipui cum ar fi să stau în cort şi nici nu-mi doresc să-mi închipui. N-aş sta la coadă la baie pentru simplul motiv că nu aş împărţi vreodată baia cu nişte oameni străini.
Nu mai comentez alte neajunsuri pentru simplul motiv că toată lumea părea să se simtă grozav şi doar mie mi se păreau aiurea şi de neconceput unele lucruri.
Timp de 10 ore am bântuit în lung şi lat pe cele 30 de hectare de festival, am văzut fiecare colţisor, fiecare activitate, fiecare stand şi am savurat din plin şi eu tot ce-am văzut şi am trăit. La finalul experienţei ( pe la 12,30 noaptea ) am decis că nu mai pot şi am plecat acasă. Aplicaţia de pe telefon îmi contoriza deja peste 14.000 de paşi şi aproape 10km. .. Bine că n-am leşinat
Gata, chiar toată ziua asta a fost frumoasă foc.
Aşadar: praf pe străzi, miros de balegă, umblat de-a valma pe 30 de ha, trăiri diferite la 50+ vs. la 30-.
