Categorie: Povesti din Cluj 2017

Electric Stories – din spatele scenei

Posted on Categories Povesti din Cluj 2017

Fiecare poveste are o parte bună şi una mai puţin bună: Radu a cerut-o pe prietena lui în căsătorie în faţa tuturor.. în timp ce în partea cealaltă a festivalului Zedd îşi primea papucii.

 

Zedd nu a plecat de la Electric Castle în legendarele cizme de festival, ci într-o pereche de sneakers personalizați de un artist român, Alexandru Graure, care transformă articolele de serie de pe rafturile magazinelor în creații personalizate, considerând că și această parte a unei ținute poate fi un mod de exprimare a personalității și gusturilor individuale. ZEDD, încântat de cadou, a plecat de la Electric Castle purtând noii săi sneakers despre care poate spune, cu adevărat, că sunt unici!

Show-ul lui Zedd a fost legendar, cuprinzând piese ale lui Michael Jackson şi Queen.

Cei de la MODERAT și-au îndeplinit promisiunea de a crea un întreg spectacol pe scena principală a festivalului. Momentul a fost și ultima șansă de a-i vedea pe MODERAT în această formulă, fiindcă din toamnă artiștii care formează această colaborare, respectiv Modeselektor și Apparat, își vor continua activitatea pe cont propriu.

Sebastian Szary de la Modeselektor este legat de România dintr-o perspectivă personală: mama lui este bucureşteancă, iar el şi-a petrecut mare parte din vacanţe la bunici „Faptul că mă întorc în România și în mod special la Electric Castle este o confirmare a legăturii puternice cu această țară”. Tricoul lui preferat românesc este cel de la echipa naţională de fotbal şi i-ar fi plăcut să îl poarte pe scenă, dar fiind în turneu… e mai dificil cu hainele curate.

Alt-J au avut pentru fani un mesaj legat de libertate – mai precis, de acea formă de libertate adusă de educație și deschiderea spre nou:

„Muzica noastră s-a născut pe vremea când eram studenți la Cambridge; atunci, la facultate, am plecat din orașele noastre, de lângă familiile noastre, pentru a descoperi noi idei și noi oameni”.

Unul din headlinerii ultimei zile, Anders TrentemØller, spunea că la Electric Castle aduce cea mai bună versiune a show-ului trupei:

„Muzica sinceră e vie, evoluează, crește, se schimbă de la concert la concert. Anul acesta, am avut… nici nu mai știu, 50, 60 de show-uri, a fost un an foarte plin, iar în tot acest timp melodiile au crescut, au evoluat până să ajungem aici, la castel”.

Cariera lui TrentemØller a început pe când avea 2-3 ani: oalele și paharele din casă i-au servit de instrumente muzicale, la 11 ani scria musical-uri pentru trupa de teatru a școlii, iar această evoluție naturală a dus la succesul internațional și la prezența la Electric Castle pe baza unui principiu simplu, pe care îl recomandă și artiștilor care încearcă astăzi să se afirme:

„E plin de binevoitori care îți vor da sfaturi și îți vor spune ce-i la modă, dar trebuie să creezi pentru tine, să crezi în ceea ce cânți, să simți. Prima regulă: să crezi în instinctul tău și să faci muzică fiindcă nu te poți opri din făcut muzică.”

Deadmau5 este unul din cei mai mari producători ai genului progressive house și vine la Electric Castle într-un moment perfect, la puțin timp după lansarea a două noi albume.

Ajuns la Cluj cu o zi înaintea show-ului de la castel, deadmau5 a demonstrat că gloria pe care a cunoscut-o la nivel internațional nu îl împiedică să rămână cu picioarele pe pământ: el și-a petrecut ziua de sâmbătă vizitând obiective turistice din oraș, mergând la cumpărături și făcând grătare, iar în ultima zi la castel a fost în formă maximă, făcând fericit publicul electric!

 

foto: Electric Castle

Electric Stories – ai fost sunat vreodată înapoi de 112?

Posted on Categories Povesti din Cluj 2017

Ultima piesa a zilei 1 Electric Castle a fost „one more time”. Pentru mine şi A (o bună prietenă), fiecare ediţie #EC a însemnat bucluc, iar şirul ghinioanelor nu ne-a părăsit nici în acest an.

Totul a mers brici – la Sala Sporturilor nu am stat la coadă, am ajuns relativ repede, iar distracţia părea că se află la un check in distanţă. Ei, iaca, una a intrat, cealaltă nu. Cu ecranul spart, biletul lui A nu a putut fi scanat. Băieţii de la intrare i l-au scanat de 6-7 ori, apoi am încercat şi de pe telefonul meu, că poate acolo era baiul. Nu a mers, aşa că am încercat la alte birouri. Când în sfârşit a funcţionat, 2 recepţionişti electrici au scanat biletul în acelaşi timp. S-au înţeles care dintre ei să dea brăţara, iar după 5 minute „biletul tău a fost folosit, nu îţi pot da brăţara”. Şoc şi groază! Totul s-a încheiat cu bine, căci electricii sunt oameni faini cu care poţi discuta.. dar am ratat 2 momente faine pe scena principală, căci a durat puţin până am rezolvat.

La finalul zilei, A a fost acuzată de amicii altei prietene că le-a furat biletele. În naivitatea ei, A a zis „ok, hai la ei să rezolvăm, că nu am făcut aşa ceva şi nu am nimic de ascuns”. M-au chemat şi pe mine să merg cu ele, ca apoi să mergem împreună spre casă. O stradă şi 3 felinare sparte mai încolo am ajuns la blocul cu pricina.

  • Hai!
  • Unde?, întreb eu.
  • În casă.
  • Nu, mulţumesc, vă aştept afară. În cât timp vă întoarceţi?
  • 5 minute. Ţine-mi berea, să nu par neserioasă, mi-a zis I.

Fetele intră, iar eu aştept. 5 minute… 10 minute… „hai să nu exagerez”, îmi spun, „mai stau puţin”. 20 minute. O sun pe A: „da, da, ieşim imediat”, dar aud în fundal un zbiarăt „nu ieşiţi nicăieri până nu ne recuperăm biletele”. Pam, pam: panică! Mai stau 5 şi o mai sun încă o dată. Telefon închis. Panică, panică. Îl sun pe fratele lui I, căci nu aveam numărul ei „O, salut! Te-ai întors în România! ce faci?”, deschide el discuţia foarte prietenos. Îi explic situaţia şi îl rog să ia legătura cu sora lui. Între timp telefonul lui A era în continuare închis. După încă 10 minute îl sun pe fratele lui I „Ai sunat-o?”, iar el foarte relaxat îmi spune „Mi-a închis şi mi-a dat mesaj că nu poate vorbi acum. Are probleme.”. Panică maximă.

Mă sună A. Nu spune nimic. Aud urlete pe fundal. Îi dau mesaj „ieşiţi sau sun la poliţie!!”.

O sun iar. Telefonul e închis.

Sun la 112, explic situaţia şi mi se face legătura cu Poliţia. Legătura se pierde. Sun înapoi „V-am sunat în urmă cu 2 minute, mi-aţi făcut legătura cu Poliţia, dar s-a întrerupt”. În timp ce eram la telefon, mă sună Poliţia. Răspund. Nu se aude nimic. Mă sună de la 112 înapoi „ce faceţi, domnişoara, îmi închideţi în nas?”, „îmi cer scuze, din greşeală”. Între timp primesc mesaj de la A: „SUNĂ LA POLIŢIE CĂ NU IEŞIM DE AICI!!!”. În sfârşit vorbesc cu Poliţia, le explic situaţia, unde sunt şi aştept.. şi aştept.. şi aştept.. şi iese un şofer beat din parcare, loveşte 2 maşini şi vine cu viteză spre mine, care eram pe marginea străzii. Nervoasă, că a trebuit să mă bag în şanţ ca să nu mă lovească, îi notez numărul de înmatriculare.

A continuă să îmi dea mesaje alarmante, apeluri în care se auzeau urlete, iar eu mă ambalez şi mai tare.

După încă 10 minute sun iar la 112 „Doamnă, fetele alea sunt prinse într-un apartament cu nişte necunoscuţi, sunt speriate şi nu ştiu ce să facă, iar Poliţia nu vine! Să plătesc mai bine 2 băieţi de pe stradă să mi le scoată din casă??!!!”, iar doamna îmi spune „Au ajuns. Sunt acolo deja..”. Erau. Doar că la locul accidentului. Alerg ca nebuna înspre ei şi strig „eu v-am sunat, la mine veniţi prima dată!”. Spăşiţi, domnii poliţişti se deplasează agale şi reuşesc să mă enerveze la culme, le explic cum s-a întâmplat totul, unul din şoferii cu maşinile lovite e uimit de situaţie… iar eu par… ca şi un festivalier care a consumat băuturi alcoolice. Până când mă sună A, pun pe difuzor urletele, iar poliţiştii grăbesc pasul.

Dacă ne-aţi fi văzut, aţi fi fost amuzaţi: 2 poliţişti pufoşi alergând, eu după ei, iar şoferul în urma mea:

„şi maşina mea?!”

„Hai că-ţi zic eu cine a lovit-o!”

Mai departe.. ce să vă spun.. au stat în casă aproape o oră, timp în care eu şi şoferul am aşteptat.. Într-un final le-au scos pe fete şi ne-am îndreptat către accident, că trebuia să dau şi eu o declaraţie ca martor.

„ooo, dar ce faceţi în Cluj, domnişoară? Aţi venit la bumtzi bumtzi? Vă place la noi?”

Da, John.. îmi place în Cluj. Ce nu îmi place este că oamenii sunt căpoşi şi totdeauna ştiu ei mai bine cum stă treaba..

Exerciţiu simplu: dacă părinţii te învaţă de mic să nu dai drumu la străini în casă, crezi că e mai sigur să mergi tu la ei, mai ales când ei te văd pe tine vinovat de ceva?

Jazz in the park – momentul meu de respiro

Posted on Categories Povesti din Cluj 2017

Am găsit oameni fericiți și-am zâmbit! Nu mi-a mai fost dat demult  să văd atâta bună dispoziție într-un singur loc, să simt o relaxare deplină și să văd oameni fără griji. Simțeam că Pământul e în stand-by, că orice ordine socială a fost desființată, că suntem doar noi, oamenii liberi!

Toate acestea s-au petrecut odată cu decizia mea de a merge la Jazz in the park, în Cluj. Muzică și natură, natură și oameni, eu și muzica ! O împletitură superbă de înțelesuri, pe ritmuri fine de jazz. O mare de oameni, dar nici pe departe enervantă sau obositoare. Toate lumea se mișca cu încetinitorul, relaxarea fiind regula numărul unu.

M-am conformat și am ales să mă arunc pe nisipul plajei de pe malul Someșului. În general ai căuta o bancă să te odihnești și să nu îți murdărești hainele, dar aici nu îi păsa nimănui de aceste aspecte. Conta atmosfera și dorința de a spune stop oricărei acțiuni stereotipice.

Oamenii și-au permis să se relaxeze o vreme și-au ales un festival în aer liber, îmbinat cu muzică bună și locuri desăvârșite.

Eu am fost la Jazz pe malul Someșului și pot spune că am văzut ceva diferit la oamenii de zi cu zi. Priviți dincolo de grijile societății, de traficul infernal și stresul jobului, noi chiar putem fi fericiți! Ne mai trebuie doar o pauză din când în când și socializare. Am văzut oamenii comunicând, vorbind cu oricine din jur, zâmbind. Nu întâlnești acest lucru în fiecare zi, dar iată că Jazz in the park a reușit să includă multe dintre ele.

M-am bucurat să fiu acolo, să empatizez cu fericirea străinului de lângă mine. E genul de loc în care nu contează dacă ai mers singur sau cu 10 oameni, însă  trebuie să fii cu mintea liberă și încărcată de pozitivism.

Experiența Jazz in the park mi-a reîncărcat bateriile și a schimbat ceva. Poate că am regăsit bucuria de a empatiza și de a zâmbi sau pur și simplu m-am bucurat de momentul nostru ca oameni. Poate că uneori ce lipsește din jur e socializarea și poate că uităm să zâmbim!

Sursa poze: Facebook oficial Jazz in the park

Andra Butoi – studentă

TIFF la puterea a doua – voluntar

Posted on Categories Povesti din Cluj 2017

Încep cu un exercițiu de imaginație. Vreo 3000 de oameni alături de care încerci să vizionezi un film. Un ecran mare cât o clădire impunătoare amplasat în aer liber. Și imagini pe care le urmărești derulându-se ca într-o întoarcere în timp. E doar o bucată din ceea ce a însemnat Festivalul Internațional de Film Transilvania de anul acesta.

În zece zile, TIFF-ul a animat toate cinematografele și spațiile mai mult sau mai puțin neconvenționale ale Clujului. Dincolo de experiența de spectator care a încercat să bifeze cât mai multe filme vizionate, TIFF-ul a fost și despre voluntari. Voluntari care au mișunat prin toate locațiile cu zâmbete mari și bună dispoziție. Vreo 400 la număr.

Nu e puțin lucru să faci parte, fie și într-o mică măsură, din organizarea unuia dintre cele mai importante festivaluri de film din Europa. De cele mai multe ori, lucrurile sunt contra-cronometru, dar totul compensează cu oameni dinamici și îndrăgostiți de evenimente artistice pe care nu ai cum să le ratezi. Sunt aproape unsprezece departamente care adună persoane pasionate nu doar de voluntariat, ci și de ideea de a trăi o experiență mai mult decât interesantă.

Pentru prima dată ca voluntar la TIFF, am văzut zilele de festival dintr-o cu totul altă perspectivă decât cea de simplu spectator. A fost despre altceva. Mai autentic și mai angrenat în toată povestea cinematografică a unui eveniment de asemenea avengură. Despre ajuns la timp în tură prin locațiile Clujului, despre a răspunde binevoitor cinefililor care te asaltau cu întrebări, despre a fi informat și a ști tot ce se întâmplă în jurul tău, despre a fi deschis la provocări. Și despre a surâde. Mai toată ziua.

Între scanat bilete, numărat voturi și semi-zâmbete afișate mai mult sau mai puțin benevol, am apucat să mai văd și câteva filme la ediția din acest an a TIFF-ului. Și când le privești din postura de voluntar, până și filmele ți se arată altfel. Sunt aceleași scenarii, montaje, efecte speciale, jocuri ale actorilor și perspective regizorale, însă, de partea cealaltă a baricadei, te interesează mai mult cum percep spectatorii proiecția în sine. Dacă le-a plăcut sau nu, dacă au aplaudat la final, dacă au ieșit dezamăgiți, sau, dimpotrivă, spun că au văzut cel mai bun scurtmetraj din ultima perioadă. Și e de două ori mai antrenant modul tău de reflecție de la final.

Cu tricouri negre care semnalează faptul că nu sunt simpli trecători, ci chiar voluntari cu însemnele TIFF-ului și cu badge-urile aferente, tinerii din această ediție a festivalului, printre care mă număr, au învățat și s-au distrat mai mult decât ar fi bănuit când au completat formularul de înscriere. Nu-i puțin lucru să iei contact cu personalități din lumea cinematografiei, să descoperi oameni care duc termenul de cinefil la alt nivel sau să vizionezi filme arthouse care nu au mai fost proiectate în altă parte. E o experiență nefiltrată care te determină să privești, cel puțin pentru zece zile, lumea de partea cealaltă a realității.

Ce te frapează, la final, e că îți dai seama că sunt o mulțime de oameni interesanți care se bucură să vadă împreună un film, fie din scaunul comod al cinematografului, fie de după cortină, verificând dacă mai trebuie să intre vreun spectator sau nu. Și dincolo de toate astea,  dincolo de blockbustere, cinema experimental, filme clasice, documentare și secțiuni ale TIFF-ului devenite deja iconice, rămâi cu amintiri emblematice. Fie că sunt de la party-urile dedicate voluntarilor, de la interacțiunile cu pasionații de artă sau, pur și simplu, de la atmosfera pe care întreg festivalul a degajat-o în cele zece zile.

Cu broșuri încercuite, bilete rupte încă uitate prin buzunare, ziare împărțite pe străzile Clujului, scaune aranjate în Piața Unirii și zâmbete schițate pe chip, experiența de voluntar de TIFF a acestuia an a fost, fără îndoială, la puterea a doua.

Manuela Moroșanu- studentă

 

Portret- Alua Tebenova

Posted on Categories Povesti din Cluj 2017

O pensulă cu peri subțiri și cu amprente de portocaliu pe mâner e scufundată minuțios într-un borcan semitransparent cu apă colorată. Câțiva stropi se scurg ritmic pe marginea recipientului. Mâna ce ghidează instrumentul de pictat coboară tacticos vârful pe o paletă de lemn cu o formă incertă și acoperită cu zeci de nuanțe de acrilice. Fără întârziere, penelul atinge bucata de pânză. Se trasează linii, pete de culoare, puncte și siluete difuze. Instinctiv, într-o mișcare continuă, dirijată de pulsul creativității.

Într-unul din atelierele Universității de Artă și Design din Cluj-Napoca, cu căștile în urechi, Alua Tebenova așterne pe pânză o altfel de lume, cu forme simple care abundă în detalii și tușe vesele ce compun motive etnice kazahe. Privește atent printre guașe și culori pastelate. Practic, încearcă să traducă pe planșă ceea ce simte, în contururi cât mai expresive. Și toate sunt o parte din ea, așa cum e în fiecare zi.

Caietul cu foi A3

Alua are 23 de ani și vine din Kazahstan. E studentă în primul an la masterat la Universitatea de Artă și Design, secția Pictură. Poartă o cămașă în carouri, cu mânecile suflecate, suficient de mult încât să îi permită să jongleze cu pensule și culori proaspăt scoase din tub. Dincolo de ochii migdalați și zâmbetul afișat timid, dar jovial, tânăra reușește să transpună cromatic folclorul și tradițiile zonei asiatice, aducând o parte din această cultură pe teritoriul românesc.

Pictează de când era mică. A început cu reprezentări simple în jurul vârstei de 5 ani, a continuat cu schițe și în cele din urmă a ajuns la pictura pe pânză. Inițial nu a conștientizat că desenează mai bine decât cei de vârsta ei. Lucrurile au venit firesc, ca și cum așa trebuiau să se întâmple, chiar dacă nimeni din familie nu avea vreo legătură cu partea aceasta. Pe când era încă în clasele primare, a luat primul contact cu artele. „Alua, mama ta și cu mine am decis să te înscriem la o școală de pictură și mergem la prima lecție chiar acum.ˮ i-a spus  tatăl ei, într-o zi, când a a venit după ea  la școală, ținând în mână un caiet cu foi A3 și câteva instrumente de pictat. Totul a pornit de acolo. A fost mai mult decât entuziamată atunci. Simplele schițe urmau să se transforme în altceva, mai autentic și mai creativ.

Alua provine dintr-o familie de medici, în care să absolvi facultatea în acest domeniu e o tradiție. Înclinația ei pentru arte i-a surprins la început pe părinți. Cu toate acestea, i-au respectat pasiunea și au încurajat-o în acest sens. „Mie îmi plăcea să fiu creativă, să mă exprim altfel. Asta era o parte din spiritul meu și nu prea aveam cum să schimb asta. Trebuia să fac ceea ce îmi place.ˮ, își amintește tânăra zâmbind.

După ce a terminat liceul, a mers la Universitatea de Stat din Karaganda. Și-a urmat astfel înclinația și a început să-și definitiveze un stil care să o reprezinte. După 4 ani, a terminat cu brio facultatea, obținând o diplomă în Arte. Pasiunea a devenit treptat ceva diferit, o prelungire a modului ei de a fi.

Românesc la purtător

Câteva sunete de folclor autentic se aud în surdină. Pe scenă, niște tineri îmbrăcați în porturi tradiționale dansează hore și sârbe specifice zonelor românești. Totul are loc în Karaganda, orașul din Kazahstan în care Alua e studentă. Așa a luat tânăra prima dată contact cu ceea ce înseamnă cultura autohtonă. „În timpul unui festival, am văzut performanța Ansamblului „Doruleˮ a Societății Culturale Române „Daciaˮ, una dintre cele mai importante asociații de acest fel din centrul Asiei. Mi-au transmis din energia de pe scenă, iar după festival i-am întrebat dacă pot face parte din echipa lor. Astfel, am început să aflu mai multe despre spațiul românesc și chiar am vizitat unele orașe din România în timpul vacanțelor de vară. M-a fascinat țara asta și-am vrut să o vizitez neapărat.ˮ

Interesată de istorie și tradiții, nu s-a oprit doar la a cunoaște niște informații de bază despre cultură. A devenit membră a ansamblului folcloric și a învățat dansuri din zona Banatului, Moldovei sau Ardealului. I-a luat ceva timp să deprindă pașii specifici acestora, fiecare cu particularitățile sale. Cântece precum „Andrii Popaˮ de la Phoenix, „Sanie cu zurgălăiˮ sau „Dulce-i vinulˮ i-au atras atenția și a început să le interpreteze în cadrul festivalurilor din Kazahstan, Serbia sau Republica Moldova la care participa.

Prima oară a ajuns în România în 2012. A fost una dintre acele zilele pe care și le-a înroșit bine în calendar. Cu prietenii pe fast forward și amintiri, cu descoperiri și un strop de inedit. Și niște povești de pus deoparte. „Am sosit într-o vară la un festival în Șimleul Silvaniei. Am trecut și prin București, care mi s-a părut mare, destul de aglomerat, cu o viață rapidă și cu mulți oameni grăbiți. Cumva, îmi imaginam altfel orașul, dar mi-a plăcut să petrec timpul aici.”

Cluj și dincolo de el

3614 de km e distanța aeriană dintre Cluj și Karaganda, orașul de unde e Alua. Un drum destul de lung, pe care a decis să-l parcurgă pentru a veni la masterat, cu o bursă de studiu, în orașul din inima Transilvaniei. Clădirile, arhitectura orașului cu centrul istoric și străzile pavate cu piatră, detaliile care îl fac mai viu și mai spontan, dar și felul de a fi al oamenilor au atras-o. „M-am interesat inițial de facultatea de Arte din București. Apoi, am discutat cu mai mulți studenți străini și cu români și am decis să aleg Clujul. Știam că școala de Arte de aici e foarte bună, că voi ajunge într-un oraș istoric cu arhitectură impresionantă”.

Alături de studenți din Ucraina, Maroc, Albania sau Irak, Alua a urmat mai întâi cursul pregătitor de limbă română la Facultatea de Litere a UBB. Nu i-a fost foarte ușor, însă vizitele anterioare în țară au ajutat-o, iar acum stăpânește destul de bine româna. La UAD, profesorii o încurajează să-și exprime o parte din cultură în picturi. Colegii îi găsesc lucrările neobișnuite, dar interesante, poate pentru că sunt diferite de ceea ce se creează în mod obișnuit. Ea vrea să se exprime dincolo de bucata de pânză. „Încerc să transmit prin ceea ce fac cine sunt și de unde vin. Așa că m-am apucat să pictez despre cultura și tradițiile Kazahstanului. Ornamente, etnografie, tradiții, istorie.”

În țara natală a avut câteva expoziții, unde a prezentat lucrări în care a îmbinat stilul propriu cu  specificul kazah. „Sufletul de aurˮ, „Mireasaˮ sau „Paznicul Treptelorˮ sunt doar câteva dintre ele. După vizitele în România, a pictat și Sibiul, Brașovul, Delta Dunării sau Trasfăgărășanul. Și asta într-un mod în care să transpară tehnica proprie și ce a impresionat-o în zonele pe care le-a văzut.

Ținând atent un con de plastic cu henna între degete, Alua aplică diverse modele pe mâna unei tinere. Pornește de la a forma câteva puncte cu pasta de culoare maronie, toate acestea trasformându-se la final într-un fel de tatuaj, pur estetic. În urmă cu doi ani a descoperit mehndi, arta picturii cu henna, care își are originile în India. Din curiozitate, a intrat într-un magazin cu instrumente de acest tip și toate acestea au fascinat-o. A fost autodidact. A învățat începând cu reprezentări simple, ajungând mai apoi la detalii mai complicate.

Pornind de la linii șerpuite, semicercuri sau clasica spirală, reușește să compună modele din ce în ce mai diverse. Spune că e o pasiune pe care și-a descoperit-o, care o destinde și nu are neapărat legătură cu pictura pe care o învață la Universitate. E o modalitate de a interacționa mai îndeaproape cu oamenii și de înțelege un alt fel de artă. Mai diferită și care presupune mai multă dexteritate.

Portocaliu, cărămiziu, stacojiu

Printre creioane HB, acrilice, guașe aruncate pe un colț de masă, borcane cu apă colorată, diluanți și pensoane, Alua își aranjează pânza pe șevalet. Mâna pornește într-un periplu creativ, cu atenție la fiecare pată generoasă de culoare împrăștiată, la fiecare accent cromatic. Îi place să lucreze în acrilic pentru că e unul din materialele care pot exprima bogăția de nuanțe, umbrele și ilustrează mai bine ideile și conceptele ei versatile. ,,Sunt foarte atentă la tot ceea ce înseamnă aspecte legate de compoziție, detalii ale îmbrăcăminții specific kazahe, teme etnice, cultura și tradițiile nomazilor. Nu pot spune că am o tehnică specifică de pictat, doar îmi urmez mâna, ea îmi ghidează pensula pe canvas. Am încredere în instinct, totul e ceva spontan.ˮ

Muzica e o parte esențială în procesul creației pentru că devine, cel mai adesea, o sursă de inspirație. În funcție de tema lucrării și a stării pe care o are, ascultă muzică instrumentală kazahă sau melodii care rezonează cu trăirile de moment. Se integrează laolaltă ideea de sunet, culoare și reflecție. Dintre artiștii clasici, îl preferă pe Rembrandt, iar dintre cei cotemporani pe Voka, un artist austriac al cărui realism spontan îl apreciază. Sunt oameni care o inspiră din film, muzică sau artă pe care îi portretizează în lucrări. Cu nuanțe de portocaliu care îți fac retina să danseze.

Pe viitor vrea să rămână în domeniul artelor și să urmeze și calea pedagogiei, asemenea mamei ei care predă la Facultate de Medicină din Karaganda. A avut o experiență de acest gen la o grădiniță româno-kazahă din București, unde i-a învățat o perioadă pe cei mici cum să așeze culorile, să le îmbine, lucruri elementare. Și i-a plăcut practica. A fost dincolo de accente cromatice și detalii așezate prudent pe tablouri.

Alua își apleacă capul într-o parte și se uită critic la ce a reprezentat pe pânză. Pare mulțumită. Totul e plin de culoare, iar nuanțe de portocaliu, stacojiu, cărămiziu și galben cadmiu inundă întreaga suprafață. Alege cu grijă o pensulă cu vârful subțire pe care o cufundă într-o culoare mai închisă, într-un echilibru ferm. Se apropie încet de tablou, ca într-un ritual, și face ultimele mișcări cu penelul pe canvas, cu tușe caligrafice. Tebenova.

 

*Fotografiile aparțin Aluei Tebenova.

Manuela Moroșanu- studentă

Coincidențe la drumul mare

Posted on Categories Povesti din Cluj 2017

În momentele în care, prin lege, sunt zile libere și nici facultate nu se face, cei mai mulți dintre studenți preferă, așa cum se zice în popor, să tragă o fugă până acasă. Fie cu mașina prietenilor, cu autocarul/microbuzul sau chiar cu trenul, multe drumuri au o destinație anume – acasă. De când cu gratuitatea de a călători cu trenul, o sumedenie de studenți au migrat dinspre opțiunea, mai costisitoare, este drept, de a călători cu autocarul, la bătrânul CFR. Într-adevăr, poți aștepta zeci de minute în șir după trenuri, nasul ți se poate stafidi din cauza mirosului pregnant de urină din toaletele mizerabile din trenuri, scaunele incomode nu-ți dau pace să te odihnești așa cum ți-ai dori, dar părțile frumoase din aventura CFR parcă reușesc să pună în umbră multele inconveniente. Ei bine, și eu mă număr printre acei studenți ce alcătuiesc sumedenia ce preferă CFR-ul.

Ziua copilului era pe final, când stăteam în Cluj, pe-o bancă, la peronul 5, așteptând de ceva timp trenul de la ora 22,15. Evident, nedorita întârziere a existat. Plecaserăm din Cluj abia la 22,40. Stând cu ochii-n telefon,  pierdusem noțiunea timpului și peronul se umpluse de lume  pestriță: studenți ce râdeau isteric, cupluri de bătrâni, oameni singuri. Eu stăteam, pur și simplu acolo, înconjurată de toți ceilalți de pe peron. Mă așezasem pe una din cele două bănci poziționate spate-n spate și pe banca vecină (cea din spatele meu) stătea o țigancă destul de aranjată, în straiele specifice, cu fusta în zeci de pliuri, de un portocaliu strident ce cu greu poate trece neobservat. Cele două codițe răsucite și împletite, care porneau de la tâmple erau  prinse tacticos cu elastice minuscule negre. Țiganca stătea singură și aștepta, se tot uita în stânga ei spre un grup de bărbați ce păreau că pun lumea la cale. După ceva timp au mai venit câțiva oameni ce s-au așezat lângă mine, pe bancă. Nu m-a deranjat nimeni cu nimic.

Nu șitu cum se întâmplă, dar de când fac lungi drumuri până acasă, cu trenul, nu prea am avut norocul să dau peste oameni mai de Doamne ajută, cu care pot purta discuții. Fie dau peste tineri de vârsta mea, dar ce au ocupații ca ascultatul de muzică în căști, cititul sau neavând chef de vorbă. Dau peste oameni turmentați, îmbibați în alcool, peste bătrâne tăcute și peste oameni retrași. Dar de data aceasta lucrurile au stat puțin altfel. Am avut loc într-un compartiment cu trei bărbați. Unul dintre ei era foarte somnoros și moleșit, probabil și din cauza berii pe care o consuma, dar și drumul lung pe care-l avea de parcurs de la Timișoara, la Iași îi dădea o stare de somnolență. Cei doi bărbați de lângă geam arătau mai inofensivi, cu toate că nici turmentatul nu a avut probleme cu nimeni. Purtau ochelari și părea că fac acea călătorie cu trenul, în interes de serviciu. Unul dintre cei doi domni era foarte vorbăreț și începuse să poarte discuții cu noi, ceilalți trei din compartiment. Începuse să ne dezvăluie și nouă – oameni necunoscători – din vastele lui cunoștințe în diverse domenii. Se plângea de imposibilitatea românilor de a aduce o dezvoltare propice României, continuase să povestească despre apa minerală Dorna, de ce străin fusese cumpărată firma și că apa plată îmbuteliată este foarte scumpă, fără vreo relevanță. Domnul era foarte amabil, voia să poarte discuții constructive, așa cum îmi doream, fie din dorința de a socializa, fie cu motivul de a-și hrăni egoul prin dovedirea cunoștințelor proprii. Când mi se adresa, se uita țintă în ochii mei, pentru a părea convingător. Dar eu eram foarte obosită și energia lui mă obosea și mai mult. Voiam să dorm, iar dacă nu se putea astfel, măcar să moțăiesc. În mintea mea se formase o concluzie clar definită: „Trebuie să-mi găsesc de lucru cu telefonul și să pierd orice contact vizual cu domnul sociabil.” Așa am și făcut. Mi-am setat telefonul pe mod avion, pentru a nu mi se mai consuma din baterie, deoarece nu mai aveam multă și minunatul vagon CFR nu avea priză. Cu toate că în dreapta mea mai era liber un loc, m-am hotărât să dorm neîntinsă, așa părea mai civilizat. Domnul controlor nu venise încă să-și facă datoria și în vagonul nostru, așa că eram, oarecum, pregătită să fiu trezită din somnul sacadat pe care urma să-l am.

Trecut de miezul nopții, era ora 1,00 când un bărbat ne deranjase somnul în care cu greu căzusem. Era însoțit de soția lui – țiganca de pe peron. Cei doi ne întrebaseră dacă nu cumva erau libere cele două locuri rămase goale din compartiment. Evident, nu erau ținute ocupate pentru nimeni. Astfel cei doi călători pe care îi zărisem prima dată, pe peronul din Cluj, au ajuns în același compartiment cu mine. M-am gândit în sinea mea: „Care era probabilitatea să-i am precum colegi de compartiment?” Ciudat lucru. Interesantă coincidență. Cum au primit răspunsul nostru, cei doi țigani s-au și făcut comozi pe cele două scaune poziționate față-n față. Acum scaunul din dreapta mea nu mai era gol, ci era ocupat de un țigan mustăcios și destul de durduliu pentru înălțimea lui. Fiind întuneric în compartiment, nu mi-a fost greu să ațipesc iar.

După vreo oră, am fost treziți, cu un  motiv mai întemeiat, de domnul controlor. Primii patru ocupanți ai compartimentului – eu și cei trei bărbați – au prezentat biletele de tren, totul era în regulă. Era rândul celor doi proaspăt sosiți să prezinte biletele. Da, o cerință destul de simplă, dar doar atunci când chiar ai bilet. Țiganul băgase mâna în buzunarul pantalonilor, în căutarea unor bani, pe care i-a și găsit și i-a îndreptat domnului controlor. Acesta din urmă s-a iritat grozav  și a spus că nu se află în trenul acela ca să ia bani de la oameni. Țiganca se văicărea și spunea că ar trebui să fie oameni, să aibă suflet. Nici pomeneală. Domnul controlor le-a comunicat celor doi suma pe care i-o datorează pentru drumul până la destinația lor – Tecuci – și anume 220 de lei. Când au auzit cei doi țigani suma  destul de mare, au cam căzut pe gânduri. Domnul controlor, cu o voce foarte autoritară și un gând hotărât, le-a transmis că vor coborî la următoarea stație în care va opri trenul. Țiganii nu s-au lăsat cu una cu două și au început să se milogească și să vină cu rugăminți care aduceau în discuție omenia și bunătatea sufletească. În cele din urmă, în bezna nopții calde, în halta din Măgura Ilvei, doi țigani soț și soție au goborât fără bună voie și siliți de controlorul ce ținea mult la datoria lui. Trecuseră 10 minute și damful picioarelor nu prea spălate – subiectul de discuție al celor trei bărbați – încă persista în compartiment. La îndemnul bărbatului ce consuma bere, mi-am pus sub cap o bluză din rucsac și m-am întins pe scaunul din dreapta mea. Cam greu am reușit să adorm, acum domnul dornic de socializare deschisese subiectul istoriei CFR-ului și povestea foarte prins de discuție despre cazul Flota. Într-adevăr, pot spune că am ajuns acasă cu ceva informații noi în minte.

Coincidența face că, într-o altă călătorie de-a mea spre casă, un cetățean turmentat fusese, la fel, coborât din tren, din același motiv: nu avea bilet. Săracul de el era foarte dezorientat; el voia să ajungă la Bacău, dar trenul trecuse de mult timp de Vatra Dornei, când doamna controlor i-a cerut biletul și avea ca ultimă destinație gara din Timișoara. Turmentatul a fost coborât din tren la halta din Lunca Ilvei, stație ce urmează chiar după Măgura Ilvei. Pare-se că aceste ținuturi s-au obișnuit cu acel fel de călători ce nu prea își au locul în trenurile CFR-ului și-și încearcă norocul călătorind moca, dar neizbutind să ajungă, așa cum au plănuit, la destinație.

383 de kilometri, atât este distanța de la Cluj, la Roman, plus o oră de așteptat pentru schimbul de la Pașcani. A fost o noapte foarte caldă. Ajunsă în Pașcani, am intrat în clădirea gării și m-am pus să mai citesc puțin din cartea pe care o citesc, de obicei, în tren. Am ronțăit niște covrigi de Buzău cu semnițe și am băut iaurt. După ce am terminat de mâncat, mă întorsesem stânga-n prejur pentru a duce punga la gunoi. În fața mea, la doi pași, era pe jos un bilet portocaliu. L-aș fi recunoscut dintr-o mie. Bilet de ctp, din Cluj. Curioasă,  l-am luat de pe jos. Era nefolosit, așa că mi l-am însușit. Mintea mea începea să numere coincidențele de pe urma acelei călătorii. Mi-am spus că da, lumea e mică și oamenii dau peste situații ce le pune mintea pe gânduri.

Am ajuns cu bine în Roman și la 8,30 aveam autobuz spre Pildești – satul unde am copilărit – dar autobuzul n-a mai apărut. Am așteptat 40 de minute după autobuzul care știam negreșit că va veni. Mereu circula la acea oră. Dar în acea zi n-a mai apărut. Eeeh, n-a fost mare scofală. Noroc de ai mei, ce aveau drum spre țară. Stând pe un capăt de bordură de trotuar, sub umbra cireșului, obosită și amorțită, am constatat că ziua mea de naștere începuse într-un mod mai puțin convențional. Și m-am bucurat. Toată ziua am fost cu un zâmbet tâmp pe buze, nu pentru că era ziua mea, ci pentru că acel drum cu trenul m-a binedispus grozav. Dacă aș  fi mers cu autocarul, nu aș fi dat peste astfel de oameni și nu aș fi avut parte de situații care să mă facă să-mi spun în gând: „Uau! Ce chestie. Da’ cum se poate una ca asta?” CFR, în acea noapte s-a transformat din Căile Ferate Române, în Coincidențe Foarte Reale.

Alexandra Țurnă- studentă