De mic copil mi-am dorit un animal de companie, nebunește, până am obținut!
Firește că pentru mine, dorința însemna un câine sau o pisică, cam ce gândește orice om majoritar în această direcție. Și desigur că ce conta în deținerea unui animal de casă era parada falnică a cățelandrului prin centrul orașului și invidia celorlalți copii.
Am crescut și nu am renunțat la dorință, doar că pentru mine animalul devenea nevoia unui prieten, pe care să-l țin în brațe în timpul crizelor adolescentine și care să îmi asculte dramele. Egoist sau nu, iubeam ideea unui prieten patruped.
Am obținut mulți amici de acest gen și am învățat ce înseamnă responsabilitatea, însă nu pe deplin. La finalul zilei, prietenul meu blănos rămânea tot singur și ’nevorbit’, în timp ce eu îmi purtam veacul prin oraș. Doar nu puteam să îl iau cu mine peste tot, nu?
Ei bine, cineva mi-a demonstrat că se poate să iubești și să tratezi un animal ca pe un copil.
În timp ce mă aflam, în urmă cu câteva zile, la una dintre terasele clujene, am văzut întâmplător un om ce își purta iepurele în brațe. Blănosul masiv, de o blândețe rară, părea obișnuit cu agitația marelui oraș din inima Ardealului.
Am zâmbit discret spre cele văzute și omul s-a apropiat numaidecât.
Obișnuit cu atenția pe care animăluțul său o obține zilnic, mi-a citit imediat încântarea copilului de 5 ani din privire.
Primul instinct a fost să smotocesc mingea aceea enormă de blană moale, dar m-am abținut cu greu și m-am rezumat la 2-3 mângâieli.
Vă plimbați cu el peste tot? am întrebat timidă, cu ochii ațintiți spre iepure.
Normal! Este copilul meu, îl iau cu mine peste tot! Dormim în același pat, stă pe pernă chiar! Îl am de când era un ghemotoc de blană și de atunci suntem cei mai buni prieteni. E obișnuit cu atenția celor din jur, mereu venim pe aici. Îi cumpăr chiar și bilet de autobuz și ne plimbăm.
Am rămas înmărmurită. Într-adevăr, iepurașul era obișnuit cu toată atenția oamenilor, ba chiar s-a lăsat și pupat, la insistența stăpânului de a-i arăta puțină afecțiune camaradului său.
După o conversație de câteva minute și ture de smotoceală, cei doi prieteni s-au îndepărtat în agitația serii.
Rămân în ultimul timp fascinată de magia acestui oraș! Până acum ceva timp, credeam că cel mai tare lucru este să ai un câine pe care să-l plimbi prin parc. Clujul îmi descoperă întâmplător prietenia unui om cu un iepure, o prietenie sinceră și o nouă definiție dată concepului de animal de casă. Ce norocoasă sunt să locuiesc aici!
Cum altfel aș putea să-mi mai povestesc zilele, dacă nu ar fi Clujul acesta de povestit?
Andrada Lorena Butoi