Echipa Log in Cluj by Web for Cluj vă mulţumește

Felicitări dragii noștri prieteni, cititori ai Web for Cluj&Log in Cluj.

Azi 15 septembrie, sărbătorim împreună încheierea unuia dintre cele mai frumoase proiecte ale noastre „Log in Cluj”. La sfârșitul acestei zile vom începe centralizarea datelor (numărul de citiri, de aprecieri, de distribuiri și de comentarii) referitoare la poveștile înscrise în concurs. Până în 20 septembrie vom anunţa public atât poveștile câștigătoare cât și premiile.

Chiar dacă acest minunat concurs se încheie azi, toate aceste frumoase povești depre Cluj (despre locuri fermecătoare, oameni deosebiţi sau evenimente estivale)  rămân în continuare pe site-ul nostru http://webforcluj.ro/logincluj/ pentru a putea fi citite sau recitite de cei îndrăgostiţi iremediabil de Cluj.

Echipa Log in Cluj by Web for Cluj vă mulţumește.

Mina Ghizela, locul unde încă se văd paşii romanilor

Catalogată drept cel mai frumos loc subteran din Europa şi atestată documentar încă din anii 1271, Salina Turda s-a transformat într-un punct de atracţie pentru România.

Chiar dacă nu este la fel de populară ca aşa-zisul castel al lui Dracula, Salina Turda este un loc renumit. Turiştii vin aici din întreaga Europă. Unii caută vindecare pentru diferite afecţiuni respiratorii, alţii relaxare, dar cei mai mulţi îşi doresc să admire spectacolul naturii îmbinat îmbinat cu ingineria modernă.

mina_ghizela

 

Aflată într-un oraş atestat încă din vremea romanilor, a fost greu de crezut că aurul alb s-a descoperit pe aceste meleaguri abia la 1200.

În consecinţă, speologii au început cercetările dovedind şi că Mina Ghizela II (ultima mină deschisă publicului la Salina Turda în 2014) este una dintre sălile în care tehnicile romane de exploatare pot fi admirate cu uşurinţă.

 

Este o mină protejată, deschisă turiştilor într-un interval orar scurt. Accesul se face doar pe scări şi cu un ghid special.

De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că formaţiunile întâlnite în acest loc sunt extrem de rare.

Speolotemele oferă un spectacol vizual extraordinar.

Mulţi dintre cei care vin aici o fac pentru  efectele terapeutice ale minei de sare. Staţionarul numit Ghizela, o exploatare din anul 1857, oferă vizitatorilor o bază de tratament, unde sunt videcate toate afecţiunile căilor respiratorii, cum ar fi „rinita alergică, astmul bronşic, bronşite, alergii de tot felul. Medicii trimit la noi copiii de la doi ani, doi ani şi jumătate, mai mici nu. Vin, practic stau, se joacă, se uită la televizor, este mai comod ca şi jos, aerosolii naturali deci sunt la fel şi aici. (Camelia Mărincean, terapeut)

 

Legenda spune că  această sală, Mina Ghizela II, este o dovadă clară a tehnicii de exploatare romană. Spectacolul este unul complex, plin de făgașe tăiate în sare pentru delimitarea brazdelor, modalitatea minuţioasă şi extrem de precisă prin care aceştia amplasau penele cu care brazdele erau detașate din masivul de sare şi organizarea unui întreg sistem de extragere a blocurilor de sare a strămoşilor noştri.

Salina_Turda_Mina Ghizela

 

Stalactite înclinate, depuneri de cristale cubice de sare construiesc un peisaj mirific de formaţiuni de sare secundară din această parte de minei.

Povestea micuţului care a salvat colinda

Trei copii minunați, elevi ai școlii Mircea Luca din comuna Băișoara, județul Cluj, duc, an de an, straiele și vechile colinde,  în fața celui de-al doilea cel mai mare electorat democratic din lume.

            Un pas mic pentru ei, un pas mare pentru tradiția românească.

Pornind de la ideea că suntem sigura țară din Uniunea Europeană care încă mai are colinde de Crăciun și nu doar cântece, copiii unei școli dintr-o comună de munte au reușit să formeze un grup ce îşi doreşte să se facă auzit.

Sub atenta îndrumare a profesorului de Limba și literatura română, Lucreția Presecan ei au devenit o voce. Ei bine, nu doar o voce, ci mai multe, duioase şi pline de drag pentru cântecul românesc.

Împreună s-au înscris într-un proiect european, demarat în Ungaria, în cadrul căruia principala idee era promovarea obiceiurilor și tradițiilor, numit „Porți secuiești, porți verzi”.

colinde romanesti la bruxelle

 

 

Mai mult decât atât, grupul de copii de la Băişoara are şi voluntari ecologiști care promovează valorile locului şi dragostea pentru natră.

Cei care cântă se numesc Vlăstari. Numele l-au împrumutat de la revista școlară unde este vorba tot despre activitatea lor extraşcolară.

 

 

 

Așa începe povestea celui mai mic membru al grupului Vlăstari.

Ce îşi mai dorea să facă şi el parte din proiect! Nu avea destui ani împliniţi. Vedeţi voi, corul nu era pentru oricine…doar pentru elevii de gimnaziu. Şi lui îi plăcea şcoala şi ştia că va ajunge curând la gimnaziu.

darius_popa_bruxelle

 

 

Darius Benone Popa, unul dintre cei mai tineri cântăreți din grupul Vlăstari.

Şi-a dorit mult şi dorinţa i s-a împlinit! A fost chiar un fel de erou!

După toate evenimentele neplăcute din Bruxelles, din iarna trecută, părinții, îngrijorați fiind, au refuzat să își trimită copiii cu colinda pentru spectacol la Parlamentul European.

 

Și cum planurile erau gata să fie abandonate din lipsa vlăstarilor, acest copilaș a cerut să fie audiat și lăsat să cânte. El putea merge. Îşi dorea să meargă şi părinţii nu se puteau împotrivi. Ştia că poate salva grupul dacă i se va da ocazia să cânte.

Așa a și fost. După un șir de probe, Darius s-a dovedit a fi mai mult decât talentat. Ba mai mult, vocea lui se potrivea perfect cu cea a Andreei Tehei, rămasă singură în echipa abandonată. Fără pic de frică sau emoții a uimit auditoriul, atât pe cel de la Băișoara, cât și pe cel de la Bruxelles.

colinde romanesti la bruxelle (2)

În poza de grup se vede lesne faptul că este cel mai micuț…dar asta nici că contează. Mândria cu care ține steagul în mână un poate fii egalată. Dragostea pentru portul popular și tradițiile românesti nu are vârstă.

Fără un profesor de muzică calificat, fără un profesor de religie pentru o îndrumare în alegerea repertoriului, statornic în depunerea unor eforturi considerabile, grupul de la Băişoara este unul dintre cele mai apreciate.

Am primit idei şi sugestii de la toţi membrii voluntari ai noştri. Am selectat vlăstarii, am creat repertoriul, am verificat versurile cu ceea ce este pe internet şi am reuşit să adunăm mai multe colinde. Am văzut şi care le plac lor și care dau grupului o anumită identitate. (Lucreția Presecan, coordonatorul proiectului Vlăstari)

Voci diferite, într-o continuă schimbare, vise pline de speranţe…şi multă muncă, aşa poţi spune totul despre cei mari şi cei mici, parte din proiectul şcolii din Băişoara.  

Au strâns costume populare din Ardeal, le-au adaptat lor şi aşa au obţinut culoare. A fost şi este vorba despre muncă de echipă.

Cu mândrie în glas și emoţie în privire, doamna Presecan spunea: „Mă mir, de multe ori, că mai aveau răbdare și putere de a repeta. Am exersat de atâtea ori până când într-un final a sunat exact așa cum ne doream să fie.”

Responsabilizarea și educarea spiritului altruist în noua generație de copii este fundamentul acestui proiect. Voluntariatul creștin este, în realitate, mâna nevăzută care susține și împinge comunitățile micuțe din Europa, pentru a ajuta familiie defavorizate din Kongo.

Plata colindei primită din partea președintelui Parlamentului și a europarlamentarilor a fost donată, de către copiii din Băişoara, unei şcoli din Africa.

În fiecare an vin cu un repertoriu nou, să nu plictisească. Au înţeles că publicul trebuie fermecat cu colinde vechi, dar nu învechite.

O muncă grea, plină de satisfacţii sufleteşti.

 

Emanuela Luca

Povestea celui mai vechi costum popular din Dezmir

De curând am vizitat un loc în care timpul s-a oprit….acolo unde tradițiile sunt aceleși, vechi de sute de ani. Locul în care rânduiala şi obiectele lăsate din tată-n-fiu se păstrează cu sfințenie, ca o operă de artă. Fiecare lucru este aşezat la locul lui şi-şi primeşte respectul cuvenit.

Este vorba despre sediul unei asociaţii create pentru păstrarea tradiţiilor, la Dezmir (ASDR), unde am cunoscut-o pe doamna Virginia Damian. Despre locul în sine vă voi spune altă dată. Acum vă povestesc despre o colecţie mai specială a doamnei.

dezmir_asdr_razboi

Virginia Damian a învățat că tradiția se poate iubi doar păstrând-o. Aşa a început să colecționeze costume populare vechi, pe care le ține într-un dulap magic. Când acele uși se deschid, ai parte de o călătorie în timp, una în care pasiunea pentru frumos și eleganță a românilor poate fi admirată molcom, în stil ardelenesc.

port_popular_ardeleneasc

 

 

 

Toate piesele costumului sunt moștenire, iar vedeta ținutei este o ie care a împlinite de ceva vreme, o sută de ani.

Ia cea albă, cusută fin cu mărgele colorate a primit-o cadou din partea soacrei. Nu arăta deloc bine. Avea urme de mucegai şi îşi pierduse frumuseţea.

A început să o spele cu săpun de casă timp de o săptămână….nu avea mari speranțe, dar minunea s-a întâmplat. După multă trudă a reușit să o aducă la starea ei inițială, de un alb imaculat, tipic bumbacului pur.

E mândră de ea şi o poartă la cele mai speciale evenimente.

Urmează fusta…primită de la mama. Fusta are peste 60 de ani, o cusătură fină și un material foarte bun, rar pe atunci. Virginia Damian a păstrat-o cu mult drag şi o asortează cu gust. Peste fustă se pune șorțul. Da, în popor şorţul făcea parte din frumosul costum tradiţional. Şorţul Virginiei este primit de la o cumnată de-a mamei. Este plisat şi are, şi acum, o ținută impecabilă.

fusta_din_costum_popular

 

 

 

Așa cum o cere tradiția, partea de sus a costumului este completată de o vestă numită laibăr.

Creat dintr-o catifea strălucitoare, cu mărgele atent cusute și cu o influență maghiară vizibilă în ceea ce privește cusătura, acesta parcă impune mândrie şi personalitate.

Și, cum femeile nu umblau niciodată cu capul dezvelit, ultima piesă despre care vreau să vă vorbesc este baticul sau năframa.

Năframa Virginiei Damian este tot din catifea, un material greu de procurat pe vremurile când a fost cusută. Are o broderie aparte, cu flori bine conturate și colorate.

Poveștile continuă pentru fiecare dintre comorile doamnei Virginia, dar acesta este cel mai vechi şi mai drag port al dânsei. A ştiut să adune şi să păstreze piese de valoare. Mi-a spus şi mie câteva din secretele ei. Dacă sunteţi interesaţi, daţi o fugă la Dezmir. Sediul ASDR Dezmir este la şcoala. De acolo sigur aflaţi mai multe despre unde găsiţi cele mai harnice femei din sat, printre care, evident, se numără şi Virginia Damian.

 

Emanuela Luca

Distracţie, terci antic şi soare – povestea chefului dacic de la Camp Virtus

Vă povesteam acum ceva timp despre primul parc de reconstituire istorică din zona Clujului – Camp Virtus.

O iniţiativă a asociaţiei Virtus Antiqua, parcul se doreşte a fi un loc de relaxare şi, totodată, de acumulare a unor noi experienţe şi cunoştinte pentru toţi cei care ȋşi doresc să ȋncerce lucruri noi, sunt pasionaţi de istorie sau pur şi simplu, ȋşi doresc să petreacă timp de calitate ȋn aer liber.

Dacii din Virtus Antiqua au făcut chef weekend-ul trecut la Sălicea, marcând astfel primul eveniment Camp Virtus.

Astfel, pentru şase ore, oamenii curajoşi care au decis să ȋi viziteze s-au bucurat de o după-amiază plină de aventură, soare şi distracţie.

Nici bine nu s-a deschis poarta, că oamenii au şi ȋnceput să sosească. Gazdele le-au pregătit tot felul de activităţi specifice, fie că vorbim despre probe de ȋndemânare fizică sau de degustare a unor preparate ce ţin de gastronomia dacică.

Astfel, invitaţii au putut să tragă cu arcul, să arunce cu praştia, să tragă de funie sau să ia parte la antrenamente de luptă. Costume dacice au fost expuse pentru a putea fi admirate, iar cei curioşi au avut şansa să afle cum se ȋmbrăcau dacii, care erau armele specifice lor, dar şi ce stil de luptă abordau.

Cei mici s-au transformat ȋn mici arheologi şi au descoperit tot felul de obiecte ȋngropate ȋn pământ şi pe care le-au păstrat apoi drept amintire.

Cei care doreau să se relaxeze au avut ocazia să o facă ȋn timp ce stăteau pe pătură jucând diferite jocuri antice, sau la umbră ȋn timp ce savurau un pahar de vin fiert preparat după un model antic.

Fără ȋndoială, cel mai aşteptat moment a fost degustarea terciului dacic, gătit după o “reţetă” reconstruită după descoperirea unor rămăşiţe de mâncare carbonizată la Sarmizegetusa Regia, vechea capitală a dacilor.

cheful dacic (5)

Terciul conţinea boabe de muştar, arpacaş, mei, ovăz, linte, carne şi diferite condimente, rezultatul fiind o mâncare gustoasă, pe placul tuturor celor care au ȋncercat-o.

Trăgând linie, cheful dacic a fost un prim eveniment de succes, scopul lui fiind strângerea de fonduri pentru construcţia unei căsuţe dacice (replică după un model de la Sarmizegetusa), iar cei din Virtus Antiqua le mulţumesc celor care i-au ajutat să se apropie de ȋndeplinirea acestui obiectiv.

Dacă vreţi să vă simţiţi şi voi adevăraţi daci, ȋi puteţi ajuta intrând pe pagina www.campvirtus.ro – secţiunea Sprijin.

cheful dacic (8)

Totodată, voluntarii Virtus Antiqua vă cer un simplu vot pentru reconstrucţia cuptorului de pâine cu design antic, locul unde se vor desfăşura câteva dintre activităţile de gastronomie antică, dar şi contemporană.

Se poate vota aici: http://comoncluj.ro/votes/initiative/131

Haideţi să ajutăm ȋmpreună ȋndeplinirea unui vis!

Salve!

Irina Ielciu

Bună, sunt Franziska! – povestea prinţesei gepide de la Turda

Să ȋţi spui povestea nu e niciodată uşor. Mai ales atunci când fizic nu mai eşti ȋn măsură să o faci.

Dar m-am săturat să vorbească alţii ȋn numele meu. Cred că merit măcar atât, ca lumea să mă cunoască cu adevărat şi să ȋnţeleagă de ce toţi istoricii şi arheologii au fost fericiţi când m-au găsit.Millie

M-am născut cu mult timp ȋn urmă, prin secolul V d.Hr… atât de mult, ȋncât ȋntre timp am şi murit, dar se pare că ȋncă sunt un subiect de interes pentru voi. Mi se pare amuzant cum mulţi dintre oameni devin mai interesanţi abia după ce pleacă. Ei, ȋn cazul meu… după mult prea mult timp.

Mi se spune Franziska – acesta a fost numele ce mi-a fost dat de către cel care m-a găsit – şi sunt de origine gepidă. Poporul meu face parte dintre migratorii ce au vizitat acest spaţiu locuit acum de către voi, românii.

gepidiaandlangobardssm
Tribul meu s-a stabilit ȋn ceea ce voi numiţi astăzi Turda, pentru că acolo se aflau rămăşiţele vechiului castru roman, aşa că s-a decis că era mai uşor pentru noi să ne construim o aşezare aici. De fapt, cei ce au ajuns primii erau atraşi de construcţiile romane, care li se păreau impunătoare, dar pe care nu le ȋnţelegeau.

M-am născut ȋn sânul unei familii de rang ȋnalt, iar acum sunt cunoscută ca fiind o aristocrată gepidă sau germanică. Am locuit ȋntr-o reşedinţă pe locul vechilor terme romane.

Nu mă pot plânge de viaţa mea, a fost o etapă frumoasă a existenţei mele. Eram mică de statură, aveam doar un metru şi jumătate şi eram frumoasă (pe asta nu am cum să o demonstrez, aşa că va trebui să mă credeţi pe cuvânt).

M-am căsătorit de tânără – aşa era obiceiul pe atunci, şi am avut mai mulţi copii.
Am avut o viaţă frumoasă, ȋnsă acum mi se pare ca a fost prea scurtă. Am murit la doar 35 de ani, iar ai mei m-au ȋngropat cu toate bijuteriile mele. Şi am stat ascunsă acolo până ȋn anul 1996, când mormântul meu a fost descoperit de către cei iniţiaţi ȋn tainele arheologiei.

Şi acum râd de mine şi de locul unde am fost ȋngropată. Ei spun că locul meu de veci este o veche latrină romană.

Eu nu mă supăr, noi nu ştiam pe atunci la ce folosea acel loc, iar ai mei au considerat că era un loc bun pentru un mormânt.

Şi acum sunt “vedeta” muzeului de istorie din Turda, pentru ca toţi cei care doresc să ȋmi poată cunoaşte povestea.

 

Deci, viaţa mea nu a fost ȋn zadar şi voi continua să dăinui atâta timp cât voi veţi mai fi interesaţi să mă cunoaşteţi.

Nu vă speriaţi, nu am fost posedată de către nimeni ca să spun această poveste. Pur şi simplu, am considerat că ar fi mai corect să ȋi dau prinţesei gepide o voce, pentru a-şi spune ea singură povestea.

Toate datele sunt corecte, iar dacă vreţi să verificaţi, vizitaţi-o pe prinţesa Franziska la Muzeul de Istorie Turda.

 

Irina Ielciu

Artiştii clătitari se găsesc doar la Cluj

Eram pe malul Someşului, la un eveniment legat de istorie şi tradiţii. Primesc un telefon.

-A, eşti acolo? Perfect! Vezi că lângă Podul Albastru (cum îl ştiu cei care au copilărit în Grigorescu), sunt artiştii ăia despre care îţi spuneam că fac super clătite cu salată sau cu fructe, cum preferi. Mie îmi plac maxim!

Era Anca. Da, îmi spusese despre clătitarii artişti pe care îi întâlnise în Parcul Central în urmă cu câteva zile, la un alt eveniment care adună orăşenii plictisiţi de serviciu şi spatele blocului.

Clătitarii artişti! Ştiu, printre defectele mele se numără şi etichetarea oamenilor, dar şi născocirea de cuvinte. Poate e un mod ciudat de a-mi colora viaţa.

Ok, nu e despre mine, ci e despre ei, despre artiştii clătitari.

Am mers la ghereta lor pentru că nu puteam să ratez o clătită cu roşii, salată verde şi caş. Normal că e ceva mai neobişnuit, dar am învăţat că şi acceptarea lucrurilor uşor anormale poate fi tot un fel de răzvrătire. Ca atare, mi-am făcut de cap.

La nu ştiu cine, pentru că aşa se numeşte afacerea celor doi absolvenţi de Artă şi Design de la Cluj, Răzvan şi Vali este o super invenţie, zic eu.

cu clatitele (3)

În primul rând cei doi au găsit, astfel, un drum doar al lor în această frumoasă viaţă.

Ghereta, îmi spune Vali în timp ce îmi coace clătita, are culorile noastre. Sunt cele pe care le găsiţi în ingrediente. Suntem absolvenţi de arte plastice, amândoi. 

cu clatitele (4)

Vali nu este încă sigur că a luat decizia cea mai bună când s-a lansat în această afacere. Poate că este vorba despre eterna lipsă de satisfacţie, împlinire, mulţumire sufletească etc. Termeni ale căror limită o stabilim fiecare dintre noi. Noi alegem dacă suntem sau nu fericiţi indiferent de activitate.

Eu aşa cred că e mai sănătos să gândeşti. Va afla şi Vali acest lucru, într-o zi.

 

Răzvan a terminat designul. El crează reţetele pe care le respectă cu stricteţe. Tot el a ales şi numele clătitelor chiar dacă nu s-a obişnuit cu adevărata legătură dintre reţetă şi nume…ceva ce ţine de amănunt şi o formă de creaţie. Van Gogh şi Tonitza sunt doar două din tipurile de clătite pe care cei doi le servesc.

Cel mai interesant este că reţetele sunt şi dulci, cu fructe, ciocolată, îngheţată şi frişcă, dar şi sărate cu legume, sosuri şi condimente.

Adevărul e că sunt gustoase. Foarte gustoase şi pline de personalitate. La fel este şi ghereta celor doi. Turcoazul domină. Nu am aflat care este semnificaţia acestei culori pentru cei doi, dar sunt sigură că îi voi revedea şi voi afla mai multe.

Până atunci, vă las să ascultaţi cele câteva cuvinte pe care am reuşit să le aflu despre ei.

 

Ana Ciobanu

A venit la Untold 2015 și a rămas până la Untold 2016

A venit la Untold 2015 și nu a mai plecat. L-am regăsit la Untold 2016.

Este vorba de Ian Peric, un șaman australian modern care practică life coaching în întreaga lume. A venit la Untold în 2015 pentru o astfel de sesiune, dar și-a dat seama cât de frumoși sunt oamenii și ce potențial uriaș are Clujul, așa că nu a mai plecat.

„Ardelenii au părut încântați să obțină mai multe informații despre serviciile comunitare și intrumentele de productivitate în afaceri, lucruri pe care le cunosc și sunt mai mult decât bucuros să le împart cu alții. Entuziasmul față de serviciile umanitare, de dezvoltarea sistemului educațional și al celui medical, artă, mediul înconjurător și în general bunăstarea – asta este ceea ce m-a atins.”

La Untold 2015 a venit ca și invitat și a fost fascinat de oameni și activități.

La Untold 2016 a participat activ la organizarea unor spații și a avut propriile proiecte incluse în festival:

„Untold a crescut de la numărul participanților, la spațiul oferit atât în parc, cât și în zona ONG-urilor din Piață Unirii. În plus, am început strângerea de fonduri pentru ONG-uri și un proiect numit Giveback Pack Community în care am invitat artiștii să participe în proiecte de sănătate, eco, educație și artă locală. Totul a fost mai mare în acest an.”

Ce îi place în România? Mediul înconjurător, oamenii și cultura. Bogățiile naturale și dorința oamenilor de a le proteja.

Ce nu îi place în România? Corupția, discriminarea, violența, sclavia și teama de eșec.

„Instrumentele pe care eu le împărtășesc sunt foarte utile pentru a rezolva cauzele acestor obiceiuri. Sunt foarte recunoscător pentru că mă aflu într-un astfel de loc vibrant, care mă inspiră în a crea o bază solidă de sănătate generală și fericire pentru generațiile viitoare.”

 

Ian este un om extraordinar și poți vedea în ochii lui sinceritate și dragoste. Păcat că noi, oamenii, am ajuns să ne îndoim de tot, să ne mirăm și să ne punem întrebări vizavi de orice urmă de lumină apare în viață noastră. Da, încă există oameni cu intenții bune.

„Practica mindfulness mi-a dat claritate! Conștientizarea faptului că mintea, și nu identitatea, este instrumentul cel mai de preț, a produs schimbarea. Înainte de aceasta am fost foarte amorțit la detaliile vieții și m-am simțit pierdut, ca și cum aș fi fost pe pilot automat. Mindfulness m-a ajutat să mă trezeasc la plinătatea vieții, să am claritate, iar alegerile au devenit o simfonie de experiențe puternice.”

O dată ce și-a găsit pacea interioară, a început să îi ajute pe alții să își găsească propria lor versiune de pace interioară. Ian lucrează sub șamanismul Lakota deoarece în acest tip de șamanism totul și toată lumea sunt iubite așa cum sunt, și include toate credințele și instrumentele spirituale din toate culturile, fiind acceptate exact așa cum sunt ele.

„Planul meu este de a-mi împărtăși cunoștințele, atâta timp cât sunt dorite. În viitorul apropiat, sunt un slujitor al comunitătii clujene și în colaborare cu Trinity voi continua să livrez cursuri, consultanță și evenimente axate pe starea de bine a omului. Voi continua să extind propriul ONG PricelessVitality.org, și mi-am propus să creez clinici medicale de tip pop-up, pe bază de donație, să dezvolt proiectul Gratitude Packs – pachete de mulțumire pentru angajații publici care trăiesc de la o zi la alta, dar sunt atât de importanți pentru comunitate și renovarea grădinii spitalului de reabilitare.
Aș dori ca toate acestea să se răspandească dincolo de granițele României și să contribui la îmbunătățirea calității vieții pe întreaga planetă.”

Vom vedea ce ne aduce viitorul, am de gând să-l întâlnesc cu inima deschisă!

 

Anca Chițoran

Fotograf la UNTOLD. Povestea din spatele obiectivului

Festivalul Untold a ȋnsemnat pentru mulţi patru zile magice, pline de distracţie, muzică şi fel de fel de activităţi de relaxare. Fiecare dintre cei care au intrat anul acesta ȋn tărâmul Untold a plecat cu o sumedenie de amintiri şi peripeţii numai bune de povestit nepoţilor.

Pentru că trăim ȋn era tehnologiei, cum să nu imortalizăm momentele petrecute acolo prin fotografii sau filmuleţe? Că doar de, nu degeaba s-au inventat smartphone-urile…

Pe lângă asta, Untold merită să fie povestit şi prin intermediul imaginilor. De aceea au fost mobilizaţi cei mai buni fotografi clujeni şi nu numai, care au lucrat zi si noapte pentru a putea crea mărturii vizuale, ca noi să retrăim din când ȋn când atmosfera fantastică a celor patru zile de festival.

Iar treaba lor nu a fost deloc uşoară, adică oamenii nu au dormit mai deloc. Şi când te uiţi la ce fotografii au reuşit să scoată, nu poţi decât să te ȋnchini la profesionalismul şi dedicaţia lor.

Fiecare dintre ei a avut câte o zonă de acoperit, sau câte un eveniment. Unii au avut de lucru cu atmosfera din festival, alţii cu concertele şi artiştii, de acolo mai du-te la conferinţele de presă sau ȋn interiorul mulţimii ca să surprinzi distracţia ȋn cel mai pur moment al ei. A fost un du-te vino constant, iar mai apoi câteva ore de editat la un birou.

UNTOLD (4)

Iar dacă ne gândim că toţi au avut de predat la finalul zilei ȋn jur de vreo două mii de poze, la un calcul simplu, numărul total de fotografii ajunge undeva la ordinul zecilor de mii. Nu e treabă uşoară.
Oricum nu e uşor să fii fotograf. Dar atunci când lucrezi la un festival de o asemenea amploare precum Untold-ul, ecuaţia se complică şi mai mult.

Pentru că toate pozele ce ies din mâna ta trebuie capabile să redea atmosfera festivalului. Fiecare moment trebuie surprins, pentru că asta e reţeta unei fotografii bune de festival: naturaleţea şi spontaneitatea.

Eu ȋi felicit prin acest mod pe toţi cei care ne-au suportat pe noi, festivalierii şi au reuşit să se strecoare aproape neobservaţi pentru a putea imortaliza esenţa Untold Festival: oamenii, muzica şi atmosfera.

 

Irina Pop