Cântecul-lumină…cântecul-lacrimă…cântecul-dor…cântecul-rană…cântecul-speranţă…. alături de urmele săpate în clepsidre. În trecerea spre dincolo, lăsăm o vreme altora clipe de aur, piscuri atinse de glorii efemere…
Să nu uitam însă a le sădi în suflet CÂNTECUL! Fără el nu vor putea fi nici lumină, nici lacrimă, nici dor, nici rană, nici speranţă. Fără el nu vor putea FI.
E crezul din care s-au născut, acum 35 de ani, „MUGURI DE DOR”.
“S-a întâlnit poezia cu muzica!” ne spunea pe-atunci, un drag şi stimat profesor al nostru din liceu. „Veţi face lucruri minunate împreună!” În subconştient, probabil, am păstrat îndemnul, dar în tumultul vieţii ni l-am reamintit mai târziu.
Ne doream să fim cu adevărat dascăli, părinţi, oameni. Cu elanul tinereţii, dar mai ales cu iubire pentru toate, ştiam că putem deveni stăpânii anotimpurilor. Și împleteam în clipe mirifice ţesătura rostului nostru pe pământ, învăluind-o în cantec.
Preaplinul sufletului nostru de drag de cântec şi joc adevărat, românesc, se revărsa găsind răsunet în vuietul cascadelor mereu însetate.
Elevii noştri se adunau în juru-ne, pentru că era frumos şi atât de „al nostru” ceea ce puteam realiza împreună. Eram, paralel cu ei, elevi şi noi, pentru că tot ce făceam doream să fie autentic şi ne făceam la rându-ne profesori din bătrânii satelor din comună, adevărate izvoare de comori.
Paralel cu folclorul copiilor, adesea reprezentând creaţiile noastre, cu cei mici, „Stropi de soare„, care înseninau scenele, cucereau iremediabil toate sufletele şi transformau universul în copilarie, am abordat, cu evlavie şi responsabilitate şi folclorul din zona noastră.
Zona folclorică de interferenţă, Poieniul, aşezat la poalele Vlădesei, pe malul Crişului Repede, este liant între Tara Moţilor, Sălaj şi Bihor, având minunate tradiţii, obiceiuri, cântece şi jocuri.
În timp am înţeles că ne asumasem o grea şi onorantă responsabilitate, pentru că ceea ce făceam nu avea să reprezinte doar o activitate extracurriculara relaxantă, ci datoria de a duce mai departe un tezaur, de a arăta ce suntem, cum suntem, dar, mai ales, ca AM FOST şi RĂMÂNEM AICI. Și astfel, aveam sublima cinste de a putea preda ştafeta altor şi altor generaţii.
În dulce grai ardelenesc, în seri târzii cu ferestre luminate la Caminul Cultural, cu copii şi tineri, prindeau suflet cântecele noastre, dar şi jocurile zonei: „învârtita rară”, „învârtita deasă”, „luncana”, „căluşerul”, „muiereasca”, „roata”. Era timp şi nu erau griji ? Nu ! Erau seri lungi, după zile grele de muncă, într-un cămin în care făceam pe rând focul cu cei tineri, aducând lemne de-acasă. Venea fiecare cu grijile lui, cu supărările şi bucuriile lui, dar venea pentru că eram o familie, iar întâlnirile noastre erau clipe de sărbătoare.
În lăzi adânc scormonite căutam straiele potrivite cântecelor şi jocurilor noastre. Și ele trebuiau să fie doar cele adevărate, găsite arar pe fundul lăzilor. Am învăţat si i-am învăţat şi pe cei alăturea cu noi de-a lungul vremii să preţuim cu toţii portul popular autentic. Mândrii-s românii din orice colţ de ţară în port popular, dar al nostru e minunat ! Am înflorit cu el atatea scene şi am fascinat atâţia spectatori!
Femeile poartă pe cap năframa de păr cu fond negru, imprimeu galben şi margine roşie, împletind parcă ziua şi noaptea în purpuriul iubirii. Spacelele şi poalele albe din pânză ţesută în casă înfloresc pe alocuri în şiraguri delicate în culori în general sobre, dar de o mare fineţe. Cea care dă culoare este zadia plisată de păr albastru, roşu, negru, cu şiragurile ei de flori vii, culese din ierburile verii sau de la poalele pădurilor de munte. Pieptarul scurt, din piele de oaie, brodat cu maro şi negru, parcă aduce cu el tăria scoarţei copacilor sau, poate veşnicia şi neclintirea munţilor. Opinci sau cizme în picioare şi, fireşte, la brâu, tricolorul.
Portul bărbătesc este mult mai sobru şi de o mare eleganţă. Cămaşa şi gacele largi sunt de pânză albă ţesută în casă, cămaşa fiind brodată uimitor cu acul de cusut în dantelării şi ele în general doar albe, fascinante. Peste cămaşă, brâu de piele, şerpar, pieptar mai lung ca al femeilor, brodat deasemenea, iar peste toate, iarna, căbat sau bondă de lână de oaie. În picioare, opinci sau cizme, iar pe cap cuşma sau clop.
Ne-a ramas în memorie afirmaţia unui specialist în domeniu, într-un festival, cand doar băieţii au intrat pe scenă în bonde şi cu bote, batând un ritm care încremenea timpul: Au venit dacii !. Da, aşa erau dacii, iar afirmaţia a fost ca un premiu înaintea celui pe care l-am luat mai apoi.
Ne-am învaţat elevii să poarte cu mândrie straiul strabun, să-l preţuiască la adevarata valoare, mai ales că multe din costumele pe care le purtăm azi au depăşit centenarul.
E greu a aduna 35 de ani în rânduri… Ar fi ca şi cum i-am aduna (şi ar fi minunat s-o putem face) pe toţi cei care se simt „muguri de dor”, din atâtea colţuri ale ţării, ale lumii. Generaţii si generaţii, azi copiii celor de ieri, o ştafetă neîntreruptă de 35 de ani, un şirag al cântecului şi jocului adevărat de-aici, de la poalele unor munţi albaştri, în strai de preţ, cu valoarea dată vremii.
Nu vom enumera premii, spectacole, festivaluri, concursuri. Rămane doar nepreţuitul lanţ al timpului…
Am dus 35 de ani un trofeu – cel mai de preţ ca români – iar Festivalul Naţional de Folclor „Muguri de dor”, înfiinţat de noi în 2004, care în 2014 a avut a X-a ediţie, a adus pe scena din Poieni tezaurul românesc printr-un regal al folclorului, cu onoare reprezentat de copii şi tineri între 10-18 ani şi jurizat de specialişti de marcă în domeniu. Vârsta de împlinire şi totuşi mereu… MUGURI. Stare de veşnică geneză, înflorind deplin în sufletele ce simt asemenea.
La ceas aniversar, nu vom inventaria lauri, nu vom arbora trofee… Vom privi doar îmbobocind în inimi muguri de cântec…Diamantând spre veşnicie dimineţi de rouă, pecetluind limpezi izvoare spre-a nesfârşi povestea, aurind freamăt de codru spre a arde în rădăcini veacuri de flăcari şi… împovărând alb de DOR gândul, cu mirabila menire de-a redeveni mereu şi mereu … MUGURE.
Învăţătoare DORINA POP şi profesor IONEL POP , instructori ai Ansamblului folcloric „MUGURI DE DOR „
