Logo

Un simplu sit Povestea voastră în povestea noastră

  • Parteneri
  • Povesti din Cluj 2016
  • Povesti din Cluj 2017

Etichetă: log in cluj

Prin anticariatele clujene

Posted on 19 iunie 201719 septembrie 2017Author RenataCategories Povesti din Cluj 2017
Prin anticariatele clujene

Deschid o uşă mare, cu modele sculptate frumos în lemn, apăsând o clanță rece de metal vechi. Ușa se deschide în câteva secunde, producând un zgomot aproape insesizabil, de timp amorțit și trezit instantaneu la viață. Un soare de început de vară pătrunde în interior și luminează întreaga încăpere. Privesc în ansamblu întreaga cameră: o măsuţă şi o ceaşcă cu ceai se cuibăresc într-o extremitate, în timp ce restul încăperii e plin de cărți.

Ca de nicăieri, o voce caldă mă îndeamnă „Intră și răsfoiește ceva! Sigur găsești o carte ce îți place!”. Cam asta e atmosfera într-un anticariat în care deși oamenii nu se înghesuie, se găsesc destul de mulți pasionați care să vină în căutarea unor volume rare sau a cărților care nu au neapărat parfum de librărie, ci povești care reies din fiecare urmă sau îndoitură a paginilor. În Cluj-Napoca, anticariatele nu se găsesc la fiecare colț, dar sunt suficiente pentru cei care și-au făcut un obicei din a frecventa astfel de locuri. De la cele ce sunt în plină stradă, la cele pe care le găsești mai greu, coborând scări și intrând în lumi cu adevărat impresionante.

Anticariatul Academic e printre cele mai cunoscute din Cluj, fiind și unul dintre cele mai mari din țară, raportat la numărul de volume. Cei care vin aici găsesc cărți de filosofie, artă, literatură sau istorie, cele mai multe din domeniul umanist. De la cărțile cu cotoare vechi, îmbrăcate în piele și inscripționate cu litere mari, la cele ce au coperți lucioase, se găsesc mereu cumpărători care să le admire timid sau cu mai mult curaj.

Aproape de Casa Matei Corvin se află anticariatul Röser în care se regăsesc cu preponderență volume în limba maghiară, existând și câteva în limba română, ce se axează pe informații din domeniul tehnic. Atmosfera nu are cum să nu te determine să răsfoiești câte ceva, mai ales că te întâmpină zâmbete de iubitori de literatură la tot pasul.

În Piața Muzeului, dai peste un anticariat atipic, iar pentru a ajunge la el trebuie să cobori ceva trepte. Cărțile sunt numeroase, de la cele de specialitate, la cele de literatură română sau străină. E aproape imposibil să nu găsești vreun titlu care să nu te ademenească. Pentru cei care bat la pas străzile Clujului, e imposibil să nu cunoască anticariatul cel mai mic din oraș, „Alefˮ, unde cărțile se regăsesc atât înăuntru, cât și afară, trecătorii putând să admire titluri cât mai diverse.

Pentru cei care nu preferă o astfel de atmosferă în care un loc este plin cu cărți, pe care de-abia reușești să le cuprinzi cu privirea, pot alege varianta mall-urilor în care pe lângă librăriile bine-cunoscute, pot găsi și anticariate cu volume vechi, care stau timid așezate pe rafturi. Nu în cele din urmă, anticariatul de lângă Piața Unirii, în care edițiile cărților sunt frumos aranjate în gang, e vizibil tuturor clujenilor care trec prin zonă. Așezate unele peste altele într-o ordine milimetrică sau expuse cu titlurile la vedere, în bătaia soarelui ce intră în mijlocul zilei pe străduța îngustă, cărțile de aici nu fac decât să aducă o tentă boemă orașului.

În anticariate nu găsești cele mai noi apariții sau parfumul de cărți proaspăt ieșite din tipografii, dar găsești altceva. Găsești volume cu pagini poate un pic îngălbenite de vreme, poate cu o foaie îndoită sau ruptă discret într-un colț. Poate când ieși nu-ți mai aduci aminte toate titlurile și numele autorilor, dar îți aduci aminte de cărțile pe care le citeai pe furiș sau pe cele pe care le împrumutai de la colegii mai pasionați de lectură.

Locurile astea au un farmec aparte, care cu greu ar putea fi înlocuit de orice librărie cu design sofisticat. Dincolo de toate, sunt pline de poveștile oamenilor care intră în ele în căutarea a ceva numai de ei știut. Nu toți apreciază mirosul de carte veche sau literele șterse pe alocuri din volumele uitate de timp, dar cei mai mulți apreciază titlurile bune, indiferent de forma lor.

 

Moroșanu Manuela-studentă

 

 

Telefoane, calculatoare și un viciu

Posted on 16 iunie 201719 septembrie 2017Author RenataCategories Povesti din Cluj 2017
Telefoane, calculatoare și un viciu

Când spui viciu, te gândești la ceva rău, ceva ce te izolează de restul lumii și te individualizează într-un mod negativ. Oamenii sunt capabili de multe lucruri pentru a putea face rost de un dram de iluzie a libertății. Unii fură prin diferite mijloace și cum pot, alții aleg să-și vândă lucrurile mai de preț din casă. Totuși, există și o categorie de oameni care nu aleg să facă rost de bani prin mijloace, care ar putea să le facă rău altora sau chiar lor. Un altfel de vicios a fost Robi.

 Când termini școala generală, intri în primul an de liceu și ajungi să simți gustul libertății din ce în ce mai mult, îți dai seama că poți fi capabil de nenumărate lucruri. Da, poți fugi de acasă, dar la ce bun? Tot acolo te vei întoarce, seara, când ți se va face foame și somn. Sigur că da, îl poți bate pe băiatul antipatic pe care nu l-ai suportat încă din copilărie, dar părinții tăi vor afla și vei avea parte de mustrări. Evident, ai libertatea să îți faci de cap. Curaj, tinere! Acum că ești om mare, ai un număr infinit de posibilități de a intra în belele.

„…și-am avut libertate.”

Robi a fost și rămâne, în continuare, un tânăr descurcăreț. După ce mama sa a decedat pe când el avea abia vârsta de șase ani, tatălui său nepăsându-i prea mult de unicul copil, Robi a fost crescut de bunica lui: „M-a crescut bunica și-am avut libertate…” A avut parte de o copilărie destul de frumoasă, locuind într-un oraș de la poalele munților, dar la casă. Robi spune că și-a petrecut copilăria „pe dealuri”. Lipsa mamei și neimplicarea tatălui s-au simțit în cursul evoluției lui Robi, dar a fost capabil să asimileze informațiile necesare pentru a se putea descurca în viața, plină de neprevăzut, ce îl aștepta. Școala generală a făcut-o pe la diferite unități de învățământ, nu pentru că ar fi fost un elev problemă, ci pentru că așa s-a nimerit să fie sistemul de învățământ la școala unde își începuse educația. Mutat de ici-colo, cam așa a fost școala pentru Robi. Patru ani la o școală, doi ani învățând într-un subsol de liceu, restul anilor la o altă școală, iar profesorii, deși nu era firesc, erau schimbați de zor, în fiecare an. Poate pentru mulți, situația aceasta aduce cu un talmeș-balmeș, dar Robi povestește totul cu zâmbetul pe buze și amuzându-se nespus de modul în care soarta i-a pregătit lucrurile: „Nu știu cum am avut chiar eu «norocul» ăsta… Eeeh, așa a fost să fie.” Odată ce a ajuns la o școală mai renumintă, din centrul orașului, Robi a început să simtă, într-adevăr, libertatea. Dar nu orice fel de libertate, ci acea libertate, care, odată cu adrenalina și falnicul sentiment de independență, aduce și ceea ce pe mulți oameni îi transformă, cu adevărat: viciile.

Noua îndeletnicire

Spre sfârșitul școlii generale, începutul liceului, Robi a realizat că, pentru el, școala nu a mai reprezentat un interes și încet-încet începuse să-și îndeletnicească timpul cu ceva, care reușea să îi aducă un beneficiu mai rapid și de efect: drogurile – marijuana – și relaxarea: „Șase ani, da, a provocat dependență. Dimineața, înainte să ajung la liceu, fumam un cui…” Iar apoi întreaga lui zi parcă se transforma și vedea lucrurile într-un mod mult mai pozitiv, decât le vede în general. La început a făcut asta, așa cum mulți alți tineri o fac, din curiozitate, dar, cu timpul, a devenit un obicei: „Și-apoi a devenit… Adică, ceva normal, la ordinea zilei.” Profesorii știau și ei de stitlul mai „nonconformist” al tânărului Robi. Având în vedere că nu era un elev problematic, i-au dat pace și l-au lăsat în lumea lui, o lume cu mai puține probleme și fără prea multe bătăi de cap, poate. Tânărul nu s-a transformat, pe deplin, într-un om care, orbește, caută toate sursele care îi pot aduce banii, pentru a face rost de elementul care îi alimenta viciul – marijuana. A încercat să strângă, prin modalități cât mai legale cu putință, bani. Da, avea nevoie de bani, pentru că avea nevoie de detașarea de lume, pe care o putea obține prin marijuana. Ecuația simplă cu care Robi s-a obișnuit și a trăit astfel șase ani.

„M-am considerat independent de mic.”

A început cu oferte de vânzare de telefoane, pentru colegii săi de liceu. Robi – bișnițarul cinstit – a început să-și înșire marfa, spre a fi comercializată, pe băncile din liceu. „Am așa niște aptitudini de afacerist. Da, de mic făceam afaceri. Vindeam, luam telefoane.” Făcea rost de telefoane, mai mult sau mai puțin uzate, de acasă și de la prietenii pe care nu-i interesau prea mult cât profit va aduce Robi de pe urma comercializării acestora, ci aveau și ei nevoie, la rândul lor, de bani. La fel cum este și acum, Robi era conștient de necesitatea banilor și nu i-a fost rușine să muncească. Astfel a simțit că este independent încă de la o vârstă fragedă și se întreținea din banii câștigați chiar de el, prin muncă: „M-am considerat independent de mic. Păi având în vedere că, cum ar fi, nu prea aveam părinți, consideram că trebuie să fac totul de unul singur, cu toate că am realizat că nu prea a fost bine.” Era conștient că nu doar de droguri avea nevoie, ci era necesar să se întrețină singur. Așa a și făcut.

Bani de buzunar pentru „frunze”

Robi avea un prieten mai mare decât el, încă îl mai are, care este expert în calculatoare. Robi și al său camarad, fiind și el un consumator de marijuana, s-au gândit că un atelier de reparații pentru calculatoare, ce își desfășoară activitatea doar pe timpul nopții, ar putea fi destul de rentabil. „Colectam de la toți prietenii, piese de calculator stricate… Adunam tot. Aveam o cană plină cu surse, aveam tastaturi. Și noaptea le reparam, pentru că a doua zi n-aveam bani pentru ce ne trebuia nouă să consumăm.” Munca era prestată cu multă trudă, viciul te transformă, te duce în punctul în care ajungi să faci lucruri de care nu te credeai capabil vreodată. Da, poți repara calculatoare. Da, poți vinde telefoane colegilor de liceu. „Deci, aveam două pistoale de lipit cu cositor. Se topea pistolu’, plasticu’… și noi tot nu terminam! Ore în șir lipeam plăci de bază. Lipeam și după care băgam în priză și auzeam de-odată o bubuitură și ieșea fum… Ia-o de la capăt! Pentru că nu aveam aparat de măsură și puneam condensator de care apucam… Dacă puneai amperaj mai mare sau mai mic, bubuia. Dacă bubuia însemna că acel condensator era prea mic și puneam unul mai mare.”

Afaceri făcute pe nesimțite

Astfel, Robi a ajuns să facă parte dintr-un grup cu interese mai dubioase: comercializarea de marijuana în cartierul din partea lui de oraș. Piața de desfacere a marijuanei se realiza după lăsarea serii, în cazuri extreme, existau și excepții când era necesară și comercializarea cu soarele pe cer. Neafișându-se în public, Robi și grupul în care se integrase nu au ajuns să fie arătați cu degetul de cei din jur. Puțini știau care este adevărata gură de relaxare pentru acest fel de oameni. Era destul de simplu să faci rost de „planta miraculoasă”, după cum spune Robi. Sunai persoana care se ocupa cu distribuirea de „marfă”, aceasta se deplasa cu automobilul până în locul unde te aflai și făceai rost de ceea ce aveai nevoie: „Nu era problemă, că-l sunam, venea acasă. Era o mașină care se plimba prin oraș, sunai… « Ce faci? Unde ești?»; «Aaah, sunt pe aici.»; «Păi și nu vii și pe-aici?»; «Ba da.» Venea, luam, îi dădeam banii.” Poliția a reușit, într-un final, să afle de această categorie de comercianți. Patruzeci și doi de oameni implicați în afaceri, dintr-un singur cartier au fost arestați. Robi, însă, nu a fost implicat în marea problemă.

„…și m-am detașat de toată lumea.”

A fost necesar să treacă șase ani în care viața lui Robi a fost într-o oarecare dezordine. Neștiind, defapt, ceea ce va ajunge să facă în viață dacă va continua în așa fel, s-a hotărât că era acel moment în viața lui, când trebuia să existe o schimbare majoră: „Am ajuns la concluzia, la 20 de ani, că trebuie să mă las de droguri și m-am detașat de toată lumea. Stăteam numa’ acasă. Mă duceam în pădure după lemne, pe lângă casă, deci nu ieșeam în oraș. Vreo cinci luni cred că a fost așa…” Brusc îi venise ideea de a pleca din locul natal și să meargă într-un oraș mare, care să-l ajute să uite cine a fost Robi din trecut și să îi intre în cap că va avea un viitor strălucit. S-a resemnat cu ideea că fiecare are calea lui în viață, dar pentru el, până acum, viața ar fi putut să fie puțin altfel. Fiecare alegere l-a definit și îl definește în continuare, dar totuși Robi spune că: „Nu-s mulțumit. Putea să fie mult mai bine.”

Alexandra Ţurnă- studentă

Drumeție la Pietrele Albe

Posted on 14 iunie 201719 septembrie 2017Author RenataCategories Povesti din Cluj 2017
Drumeție la Pietrele Albe

De multe ori am vrea să evadăm din oraș chiar și pentru câteva ore, să scăpăm de stres și să facem și puțină mișcare, dar nu prea știm unde. Și de cele mai multe ori, răspunsul se află sub nasul nostru doar că nu cunoaștem zona sau traseul.

Așa că m-am gândit să vă dau o idee de excursie lejeră pentru care aveți nevoie cam de o jumătate de zi. Vă invit să faceți o drumeție la Pietrele Albe din Masivul Vlădeasa. Zona nu este foarte cunoscută pentru că este eclipsată de mult mai cunoscuta cascadă Vălul Miresei de la Răchițele, aflată în apropiere. De altfel, ca să ajungeți la Pietrele Albe, traseul cel mai facil trece chiar pe lângă frumoasa cascadă, deci cu un drum vedeți ambele atracții turistice.

Concret, ca să ajungeți aici, prima dată trebuie să ajungeți la Huedin, după care , din centrul orașului vă încadrați pe drumul spre Beliș-Fântânele. După aproximativ 10-15 km veți vedea indicatorul spre localitatea Răchițele și urmați drumul asfaltat care duce în sat. Ajunși în centrul comunei Răchițele, virați la dreapta peste un podeț către cascada Vălul Miresei pe un drum forestier, aproximativ 5 km. Până la cascadă drumul se poate parcurge cam cu orice mașină, dar  dacă vreți să admirați Pietrele Albe și nu aveți o mașină de teren, ar fi bine să o lăsați în parcarea de lângă cascadă.

După ce am făcut un popas admirând spectaculoasa cădere de apă, pornim mai departe în drumeție, continuând pe drumul forestier care urcă șerpuit. Urmăm drumul și firul apei admirând râul de munte și stâncile spectaculoase care formeaza niște chei. După aproximativ o oră de plimbare lejeră , ajungem la o bifurcație unde dăm de un indicator și de un marcaj turistic. Părăsim drumul și urcăm ușor in partea dreaptă pe lângă o gură de mină părăsită. Poteca intra în pădure și urcă șerpuit până ajungem într-o poiană de unde, în partea dreaptă se zăresc deja spectaculoasele Pietre Albe. E ușor de ghicit de ce se numesc așa, pentru că , constituie o formațiune de calcar, de fapt un abrupt, care în zilele însorite strălucește în lumina soarelui. În plus, dacă privim drept în față, putem admira spectaculoasa culme sudică a Vârfului Vlădeasa.

Odată ajunși în acest loc, avem două opțiuni. Fie ne oprim și facem un picnic binemeritat admirând frumusețea Pietrelor Albe, fie, dacă suntem suficient de antrenați și ne place mișcarea și muntele, după o scurtă pauză, continuăm traseul care urcă până chiar pe acest abrupt calcaros. Urcăm susținut și cu atenție pe culmea înierbată admirând priveliștea masivului Vlădeasa care ni se dezvăluie de jur-împrejur. Odată ajunși în partea superioară a stâncilor, panorama care ni se deschide este spectaculoasă, dar trebuie să privim și mai ales să pășim cu atenție pentru că zona este totuși periculoasă.

Ne umplem privirile și sufletele de frumos, facem fotografii și apoi  facem cale întoarsă pe acelasi traseu, până la cascadă, unde am lăsat mașina.

E un traseu de dificultate ușoară până la baza Pietrelor Albe și de dificultate medie până sus, depinde de pregătirea noastră fizică și de echipament, până unde îl parcurgem. E important ca la plecare să fim pregătiți pentru drumeție, cu haine de munte, ghete comode și pelerine de ploaie, în rucsac e bine să avem suficientă mâncare pentru jumătate de zi și măcar 1 litru de apă de persoană.

Sper că v-am făcut poftă de mișcare, mai ales că vremea s-a încălzit, astfel că nu-mi rămâne decât să vă urez drumeție plăcută!

Text și fotografii  Dan Izvoreanu

Îmblânzitorul de metale

Posted on 16 august 20168 ianuarie 2022Author RenataCategories Povesti din Cluj 2016
Îmblânzitorul de metale

Deseori aleg să compar viaţa cu o cărare, iar fiecarei fiinţe îi corespunde una pe care trebuie să o străbată până la capăt. La începutul călătoriei, însă, fiecărui drumeţ ce porneşte la drum i se atribuie doi saci cu două tipuri de seminţe. Roditoare şi otrăvitoare. Fiecare turist pe infinita cărare poate sădi în drumul său oricare dintre aceste seminţe, iar mai apoi să culeagă roadele. Nea Szani a bagat adanc mâna în săculeţul din buzunarul drept unde ţinea cele mai roditoare seminţe pe care le-a presărat pe cărarea vieţii tip de 71 de primăveri.

L-am cunoscut pe bărbatul înalt şi impunător ca brazii din zona muntoasă în care locuieşte într-una din călătoriile menite să descopere Transilvania prin cele mai frumoase reportaje televizate. Am ajuns la el într-o superbă zi de luni, în inima munţilor Apuseni, la Beliş. Acolo unde liniştea pare asurzitoare, unde soarele îşi face apariţia timid, încercând să şteargă urma iernii, unde ploaia dansează dansuri de societate până la contactul cu solul, unde oamenii locului aprind focuri în suflete chiar şi pe timpul verii, acolo este casa lui Nea Szani.

Norocos că viaţa l-a aşezat într-un colţ de Rai încă din timpul vieţii, bătrânul om cu ochi de sticlă, ultimul fierar de vârsta a trei-a din satul Beliş, acceptă să îşi deschidă uşile sufletului şi atelierului de fierărie. Casa meşterului se află la drumul principal din Belişul Nou, un cămin construit cu sudoarea frunţii după strămutarea din Giurcuţa de Jos pentru construirea lacului de acumulare, cu o curte asemeni celor din basmele populare româneşti. Păşind grăbit pe covorul verde din curtea casei, gazda porneşte spre atelierul de fierărie din spatele gospodăriei. „Pe asta am făcut o azi noapte’’, imi spune cu glas stins, ‘’E o cruce făcută pentru un nepot, mâine îi este înmormântarea’’. Pentru Nea Szani moartea nu reprezintă sfârşitul, ci o consideră un punct de plecare spre locul unde vei putea să întinzi ambele braţe Divinităţilor, iar ele te vor însoţi la Marea Pajişte Verde unde vei alerga pentru totdeauna.

Atelierul meşterului reprezinta o oglindă prin care reflexia trecutului luminează prezentul. Trecutul, alături de dragoste, este motivul pentru care oglinda mai are reflexie. De mic copil bătucea cu picioarele pământul umed de pe podeaua atelierului, alături de tatăl său care i-a insuflat dragostea pentru fierărie. Părintele său avea la acea vreme şi alţi ucenici dornici să deprindră tainele prelucrării fierului, însă pretenţiile erau mai mari în ceea ce îl privea pe tânărul aspirant, deoarece prin vene îi curgea din generaţia bunicului sânge amestecat cu fier. Primea bătaie la fiecare greşală pe care o făcea, iar volumul de munca era dublu, deoarece moştenirea îi apăsa umerii asemeni lui Atlas ce ţinea în spate Pământul.

Însă acest lucru i-a întărit dragostea pentru lucrul cu ciocanul şi nicovala, iar după câţiva ani de activitate alături de tată, Szani Fierarul şi-a văzut după nuntă visul cu ochii în propriul atelier.

unelte

Aici pare că uneltele nu sunt aşezate după o rânduială anume, însă meşterul cunoaşte locul fiecărei piuliţe. De jur împrejurul încăperii stau aşezate unelte de toate felurile, cuie, piuliţe, lanţuri sau icoane, semn că Dumnezeu are în grijă această odaie cândva aducătoare de hrană. Tot credinţa în Dumnezeu i-a întărit mâinile şi mintea în momentele de cumpănă ale vieţii spunând deseori că ’’Asta este voinţa Lui Dumnezeu’’.

În centrul atelierului de fierărie stă aşezat focul, primordial în prelucrarea fierului. Barele de fier sunt încinse până la incandescenţă, iar sub o jerbă de scântei, Nea Szani loveşte cu putere metalul, aducându-l la forma dorită. În ciuda faptului că petalele vieţii lui încep să cadă, iar puterile i se sting asemeni unei lumânări, maestrul fierar îşi pune sufletul în obiecte precum topoare sau potcoave, puţinele comenzi pe care le mai are de la consăteni. S-a resemnat cu gândul că modernismul stinge hain această meserie prin uşurinţa cu care pune la dispoziţie unelte casnice, iar necesitatea confecţionării acestora în atelierele de fierărie se risipeşte. În lupta cu amintirile imblânzitorul de metale pierde în favoarea vremurilor în care gospodarii belişeni făceau cozi la uşile atelierului său de fierărie pentru a le potcovi docilele animale ce trăgeau la căruţă, sau când nelipsitele unelte muncitoreşti prindeau viaţă în mâinile lui.

imblanzitorul

Totuşi nu rapiditatea cu care prezentul îneaca trecutul îl macină pe Nea Szani, ci lipsa unui moştenitor dornic să ducă mai departe tainele acestei valoroase munci. Dumnezeu nu l-a înzestrat cu darul de a avea copii, însă a substituit cu ceva măreţ, Fierăria. Singurul freamăt din inima de fier încinsă a bătrânului meşteşugar este că trecerea sa în nefiinţă va aduce pe uşile atelierului de fierările lacăte şi lanţuri. Totuşi speră că într-o zi tineri îndârţiti nu vor lăsa adevăratele meserii-brăţări de aur să piară, iar uşile atelierului său de fierărie îşi vor redeschide porţile asemeni nouă pentru oameni şi suflete …

 

Maria Bianca Ciocotişan

Podul Dorinţelor. A trăi pentru a povesti viaţa…

Posted on 5 iulie 20168 ianuarie 2022Author Ramona MihuCategories Povesti din Cluj 2016
Podul Dorinţelor. A trăi pentru a povesti viaţa…

Îmi voi aduce aminte mereu de acele clipe, cu adevărat speciale, din dimineaţa lui 7 octombrie 2015… Trebuia, atunci, să ajung pe platoul de filmare de la Antena 1 Cluj spre a pregăti prima mea emisiune dedicată personalităţilor şi simbolurilor transilvane din romanticul secol al XIX-lea. Poate pentru prima dată, după mult timp, am simţit că paşii nu mai doresc să-mi susţină graba spre destinaţia finală.

Vremea era şi ea posomorâtă, iar reţinerile vis-á-vis de mine însumi m-au determinat să mă opresc puţin la mijlocul Podului Elisabeta care traversează Someşul.

Am început să privesc, în tăcere, mulţimea lacătelor ferecate pentru îndeplinirea tuturor dorinţelor. Atunci şi acolo, la mijlocul podului, am început să-mi doresc să fiu bun în tot ceea ce urma să fac doar că… n-aveam lacăt la mine. Şi nici cheie. Dar trebuie, oare, în viaţa aceasta, să-ţi încui cele mai frumoase dorinţe?

Cui îi pasă, cu adevărat, de ceea ce îţi place ţie să visezi? Şi care e, până la urmă, secretul dorinţelor împlinite? Am ajuns, într-un final, spre locul marii provocări fără a şti prea bine ce şi cum anume să fac. Încă de la intrare în antecamera studioului, ochii mi-au rămas aţintiţi spre televizorul de la recepţie care era deja pornit.

O voce plăcută şi caldă coroborată cu o privire pătrunzătoare şi un zâmbet mai mult decât seducător anunţa vreme frumoasă pentru următoarele zile. Cadenţa frazelor, jovialitatea discursului, dar mai ales timbrul vocii m-a determinat să mă apropii şi mai mult de ecran.

„Fă cunoştinţă cu Ruxandra Colhon – mi-a şoptit şmechereşte cel ce mă primise în studio. Este producătorul general TV de la Antena 1 Cluj şi, totodată, reporter la Antena Stars. Se implică mult, e foarte bună în meseria ei şi îi place cam tot ceea ce face. Sigur te vei intersecta cu ea… ”

Au trecut multe dimineţi de atunci, iar istoria mea de călător în timp în minunatul Belle Époque, dincolo de frumuseţea expunerii ei pe sticlă, are şi o parte nespusă, dar profundă, căci de n-ar fi, nu s-ar povesti… În zorii acelei zile posomorâte de octombrie, când am lăsat în urmă Podul Dorinţelor fără a încuia vreun lacăt, dar am urmat jovialitatea încântătoare a frazelor de la rubrica Meteo ce anunţau vremuri mai bune, mi-a fost dat să-l înţeleg, cu adevărat, pe Omul din spatele ecranului care ştie să zâmbească încurajator, chiar şi atunci când soarele se ascunde dincolo de nori.

Poveştile Ruxandrei spuse pe sticlă, avându-i ca eroi principali pe cei maturi sau, din contră, pe foarte tinerii blondişori ce descoperă viaţa şi frumuseţile ei, sunt tot atâtea poduri către suflete de aproape şi de departe. Dacă vrei şi eşti în măsură să le priveşti în esenţa lor copleşitoare, poţi să le descoperi ca fiind şi oglinzi în care, dincolo de machiaj sau de regie, găseşti un suflet iscoditor care are şi el istoria lui şi pe care îl pătrunzi foarte bine mai ales dacă, zilnic, vrei să-l simţi, să-l descoperi şi redescoperi mereu.

Povestea zâmbetului inconfundabil care, la fiecare început de Fresh Matinal, face tot posibilul să aducă, în fiecare casă, cât mai multe raze de soare, iar pe băncile Academiei Mămicilor cât mai multe chipuri dornice să spună măcar un crâmpei copleşitor de adevăr despre viaţă, conţine în esenţa sa povestea călătorului pribeag, tot timpul dornic să găsească mărgăritare de mare preţ pentru sufletul său: onestitate, cordialitate, parolism, nobleţe interioară, tandreţe, loialitate…

Sunt mărgăritare din ce în ce mai rare, asemenea celei din parabola biblică în care un căutător de comori nepreţuite, la un moment dat, găseşte una dintre ele în profunzimea unui ogor şi, în bucuria sa de nedescris, merge şi dă tot ce are el mai bun şi ia acel ogor.

Alteori, asemenea nepreţuite sunt lacăte bine ferecate pe podul dorinţelor noastre către cei dragi din jur şi, ori de câte ori trecem pe lângă ele, parcă regretăm nu o dată cheia aruncată în adâncuri pe care apa a luat-o şi a dus-o departe, departe… Şi atunci cum să mai deschizi măcar un lacăt ca să pui un altul, mai frumos, mai puternic şi mai bun care să nu ruginească şi să rămână ca să strălucească încă mult timp de aici înainte?

Ruxandra face asta zâmbind în fiecare zi, iar lacătele pe care le deschide cu un simplu surâs jovial sunt tot atâtea poveşti cu care, dacă ştii să devii una, ajungi să valorizezi totul cu alţi ochi, căci trăieşti clipele cu bucurie pentru a povesti, mai apoi, viaţa…

Ruxandra Colhon (2)

Eu am ales să povestesc acum despre acea dimineaţă începută pe Podul Dorinţelor, întrucât mi-a fost dat să învăţ că, în clipa în care aduci vremea posomorâtă într-un loc, dar îşi doreşti cu ardoare să schimbi istoria zilei vei găsi întotdeauna pe cineva care să ştie cum să cheme soarele de dincolo de nori, iar povestea ta proprie să înceapă să prindă contur. A trecut ceva timp de atunci, iar întâlnirile noastre pe platoul de filmare au devenit destul de frecvente.

O dată la două săptămâni, tocmai ea veghează în spate la butoane pentru ca voiajul în Belle Époque să decurgă aşa cum trebuie, iar mii şi mii de ochi să se poată transpune cu mintea şi cu sufletul în farmecul unor vremuri deja demult uitate.

Mă simt mai bine când o ştiu şi pe Ea acolo, iar dacă se mai întâmplă să ajung pe platou venind, în prealabil, pe o vreme posomorâtă, înainte să încep să povestesc despre viaţa din alte timpuri privesc, discret, dincolo de cameră ca să îi dau Ei dreptate… Întradevăr, atunci când lumea nu mai e cum trebuie, aminteşte-ţi de parfumul vremurilor trecute! Aminteşte-ţi să trăieşti clipa, fără a uita să oferi cuiva o fărâmă de bucurie pe zi. Uneori, această bucurie se numeşte simpla ta prezenţă, alteori… dorul de tine. Aşa vei găsi putere să zâmbeşti mereu unic, Soarele va urca iarăşi pe cer, iar lacătele se vor deschide şi ele. Din nou….

 

Attila Varga

De ce să alegem să trăim şi pentru alţii. Luminiţa Todor un zâmbet într-o mulţime de culori.

Posted on 20 iunie 20168 ianuarie 2022Author Ramona MihuCategories Povesti din Cluj 20161 comentariu la De ce să alegem să trăim şi pentru alţii. Luminiţa Todor un zâmbet într-o mulţime de culori.
De ce să alegem să trăim şi pentru alţii. Luminiţa Todor un zâmbet într-o mulţime de culori.

Când este să spui o poveste…e mai dificil să povesteşti despre tine, despre ceea ce iubeşti să faci sau despre acţiunile care te impresionează până la lacrimi.

Am ales totuşi să scriu o parte din povestea vieţii mele, tot în scop caritabil. Adică, dacă voi câştiga, voi dona premiul. De ce spun tot în scop caritabil? Pentru că vă voi spune o poveste despre cum să donezi clipe din viaţa ta pentru a ajuta şi a oferi zâmbete exact acolo unde este nevoie de tine. Şi dacă povestea mea va fi sursă de inspiraţie pentru voi sau doar pentru o parte dintre voi, atunci scopul acestui demers a fost atins!

 

Sunt Luminiţa Todor, am 29 de ani şi fac parte dintr-o familie cu părinţi iubitori. Împreună cu sora şi fratele meu am fost crescuţi să iubim, să împărţim puţinul pe care îl avem şi să trăim după placul inimii.

Cred că ideea de a ajuta pe oricine în nevoie o aveam dintotdeauna. De câţiva ani am afla despre un prieten din SUA că participă la tot felul de acţiuni în scop caritabil…mai exact, depune efort cu scopul de a aduna bani sau bunuri pentru persoane în nevoie. Super idee, mi-am spus şi am început să fac şi eu la fel.

În campania Shoe Box, anul trecut, am adunat cadouri de Crăciun pentru copiii din Jucu, apoi au fost cadouri pentru copiii de la orfelinatul din Gherla, iar în 27 decembrie, am oferit, o masa de Crăciun pentru 150 de persoane copii şi bătrâni de la Manăstirea Dumbrava. Nu aş fi reuşit singură.

Am norocul să lucrez la De Longhi, o companie care nu doar că este deschisă către astfel de acţiuni, dar se şi implică financiar.

Îmi place să alerg. Am început acum doi ani şi am participat deja la crosuri organizate în Cluj. E perfect, pentru mine, dacă reuşesc să îmbin noua mea pasiune cu ideea de a oferi.

De curând am alergat la Color Run. Un eveniment minunat care mi-a oferit ocazia să adaug componenta de caritate, dând o mână de ajutor Asociaţiei SOS Bambini România. Cu ajutorul Compania de transport Alice Tours, cursa de 5 km alergată de mine s-a transformat într-o frumoasă sumă de bani pe care am donat-o asociaţiei, ajutând copiii de la casele de copii din Cluj, Sighet şi Baia Mare.

 

Voi continua să donez din energia şi banii mei pentru caritate. În multe cazuri, banii cu care putem contribui, fiecare dintre noi, nu sunt mulţi, dar dacă noi suntem mulţi cu inimile deschise, ajutorul devine unul semnificativ.

 

 

Recunosc, este o bucurie pentru mine să ofer ajutor. Practic, într-un fel sunt egoistă şi încerc să-mi ofer bucuria de a dărui, de fiecare dată când am ocazia. Sunt conştientă că cele mai profunde sentimente de fericire le-am avut organizând şi finalizând cu succes astfel de evenimente.

Oferă-ţi şi tu ocazia să plângi de bucurie!

 

 

Luminiţa Todor

Navigare în articole

← Previous Page 1 Page 2

© Log in Cluj. All rights reserved.

  • Parteneri
  • Povesti din Cluj 2016
  • Povesti din Cluj 2017