Etichetă: student la Cluj

Deschid ușa căminului cu un bagaj aparent încăpător în spate și cu plasă mică în mână, gândindu-mă la ce o să urmeze. Mă chinui să caut cheile, ca de fiecare dată, închid și cobor rapid scările. Prind ultimele secunde ale semaforului care încă pâlpâie un verde amețitor. Mă uit în semiîntuneric la ecranul telefonului, reușind să formez într-un târziu un număr de taxi care mă duce la gara din Cluj.

E 4 noaptea și, fără preaviz, pornesc cu trenul spre un oraș pe care doream de mult să-l vizitez. Sighișoara.

4.44 a.m. Privesc necontenit dalele de un ocru ciudat care parcă nu are nicio legătură cu locul în care mă aflu. În jur totul e vechi, iar ce e nou pare prost făcut sau kitsch. Doar niște ferestre mari, cu margini ce aduc aminte de arhitectura de altădată mă îndeamnă să visezi dincolo de geamuri prăfuite. E forfotă și singura imagine întipărită pe retină sunt linii groase care parcă nu au sfârșit, care ar vrea probabil să se întâlnească, dar trebuie să mai aștepte.

Sunt în gară de câteva minute și dincolo de bilete luate pe ultima sută de metri, de peroane pline cu oameni ce-și țintuiesc privirile spre panouri cu sosiri și plecări, dincolo bagaje târâite greoi și îmbrățișări târzii, totul devine într-un fel ciudat de liniștitor.

O voce stridentă, venită parcă de nicăieri, anunță sosirea trenului cu o întârziere de câteva minute. E vișiniu, cu destul de multe vagoane încât să nu apuc să le număr. Mai verific cu un ultim avânt biletul, urc în montura de fier și ajung într-un final într-un vagon pe care îl simt plin de respirația colegilor de compartiment. Fără să conștientizez, încep să privesc oamenii. Nu am mai făcut de mult acest exercițiu care, de fapt, nu ar trebui numit așa. E ca și cum m-aș uita la un film care îmi place și nu aș ști nimic despre protagoniștii lui. Acum nu mai reușesc să îi privesc simplu, încerc să îi descos ca pe păpușile din vată și cârpe pe care mi le făcea bunica.

Mă uit cu o atenție meticuloasă la bătrânica ce stă exact în fața mea. Mă întreabă cu o voce domoală dacă a urcat unde trebuie și își îndreaptă ochii de un verde clar spre fereastra compartimentului. Pare a zâmbi necontenit, cu toate că e amorțită de ani în tăcere, într-o tăcere frumoasă, așa cum mi-o imaginez eu, ce ascunde o iubire din tinerețea care a trecut mult prea repede.

E de ajuns să-i privesc ochii juvenili, să analizez cu încetinitorul clipirile dese care cer, asemenea tragerii cortinei unui spectacol reușit, aplauzele vieții. Alături de ea, un bărbat de vârstă mijlocie, cu o mustață lăsată neglijent, își scoate într-un foșnet asurzitor ceva de mâncare. Toate astea în timp ce o mamă tânără, cu ochii migdalați, încearcă să își liniștească unul dintre copiii prea curioși și agitați. N-am cum să mă plictisesc.

Ajunsă în gară la Teiuș, alerg cot la cot cu niște studenți străini să prind trenul spre Sighișoara. Conductorul ne observă, face semn mecanicului de locomotivă și cu ceva noroc, reușim să urcăm în tren. Până la destinația finală, mă transform într-un observator meticulos al rafalelor de imagini ce se perindă haotic în fața mea. Devin imună la tot ce mă înconjoară, iar singurul contact cu realitatea e sunetul sacadat al roților trenului. Starea aceasta e zguduită brusc în apropiere de Daneș, când o femeie între două vârste, cu un surâs ștrengăresc și o fustă lungă și colorată, mă îndeamnă să o las să îmi ghicească în palmă. Pentru o bancnotă de un leu. Zâmbesc amuzată și mă îndrept spre ieșire.

Următoare oprire e Sighișoara.

10.40 a.m. La coborârea din tren, o iau pe jos spre centrul istoric, oprind din când în când câte o persoană să mă asigur că mă îndrept unde trebuie. E multă liniște, totul pare țintuit în loc și pe nimeni nu deranjează lipsa asta de zgomot. Până să ajung sus în cetate, acolo unde majoritatea turiștilor admiră așezarea veche, dau peste vreo 4 ceasornicării. Toate cu ferestre luminoase și ceasuri ce stau amorțite de timp în vitrine și așteaptă să fie reparate. Mai devreme sau mai târziu.

Orașul e impregnat cu parfum de Evul Mediu. Înconjurat de ziduri fortificate și drumuri construite cu piatră de râu, păzit de turnuri înalte și clădiri cu arhitecturi impresionante, singurul element care face notă discordantă de la acest peisaj străvechi sunt zecii de turiști cu aparatele de fotografiat în mână. Vizitez minuțios Turnul Croitorilor, Cositorarilor, cel cu Ceas și urc scările acoperite ca într-un tunel de lemn, având în fundal sunetul unor chitări prea noi pentr tot ce e pe aici. Oriunde întorc capul, văd ceva semnificativ care merită atenție.

Dincolo de orice obiectiv turistic pe care majoritatea îl vizitează, pe mine altceva mă surprinde. Sunt străzile micuțe care tind să spună câte o poveste sau cafeneaua cochetă dintr-un colț al cetății, cu motive tradiționale și oameni zâmbitori. Sunt casele colorate, îmbibate în exces în mirosul de odinioară, cu alei de trandafiri minusculi, cu arcade de viță-de-vie aglomerate în cortina unei intimități ospitaliere, cu suvenirurile afișate timid lângă uși scorojite, dar pline de viață, cu o simplitate aproape enervant de strălucitoare . Pare ireal cum atâta haos poate duce la o armonie perfectă.

Călătoria asta e prea scurtă.

5.47 p.m. Cu același rucsac maroniu în spate, urc în tren să mă întorc la Cluj. E lume mult mai puțină și eu am timp să rememorez pe fast-forward ce am văzut și cum acest oraș cu ziduri și plin de culoare, a reușit să mă scoată, insesizabil, din ritmul cotidian. Abia când reușesc să mă dezmeticesc de tot acest periplu al memoriei, o zăresc pe bătrânica cu ochii verzi. Aceeași din trenul spre Sighișoara. Acum, ea e cea care mă privește atent, iar eu cea care îi zâmbesc.

Îi văd buzele mișcându-se și o aud cum spune scurt și fără nicio pregătire: „Să te bucuri de tinerețe!ˮ. Mai surâde odată și apoi se uită pe geam pentru tot restul drumului. Surâd și eu și-mi dau seamă că asta nu a fost doar o călătorie. A fost despre un tren și dincolo de el.

Manuela Moroșanu