În tren și dincolo de el către Sighișoara-Experiența studentului clujean

Deschid ușa căminului cu un bagaj aparent încăpător în spate și cu plasă mică în mână, gândindu-mă la ce o să urmeze. Mă chinui să caut cheile, ca de fiecare dată, închid și cobor rapid scările. Prind ultimele secunde ale semaforului care încă pâlpâie un verde amețitor. Mă uit în semiîntuneric la ecranul telefonului, reușind să formez într-un târziu un număr de taxi care mă duce la gara din Cluj.

E 4 noaptea și, fără preaviz, pornesc cu trenul spre un oraș pe care doream de mult să-l vizitez. Sighișoara.

4.44 a.m. Privesc necontenit dalele de un ocru ciudat care parcă nu are nicio legătură cu locul în care mă aflu. În jur totul e vechi, iar ce e nou pare prost făcut sau kitsch. Doar niște ferestre mari, cu margini ce aduc aminte de arhitectura de altădată mă îndeamnă să visezi dincolo de geamuri prăfuite. E forfotă și singura imagine întipărită pe retină sunt linii groase care parcă nu au sfârșit, care ar vrea probabil să se întâlnească, dar trebuie să mai aștepte.

Sunt în gară de câteva minute și dincolo de bilete luate pe ultima sută de metri, de peroane pline cu oameni ce-și țintuiesc privirile spre panouri cu sosiri și plecări, dincolo bagaje târâite greoi și îmbrățișări târzii, totul devine într-un fel ciudat de liniștitor.

O voce stridentă, venită parcă de nicăieri, anunță sosirea trenului cu o întârziere de câteva minute. E vișiniu, cu destul de multe vagoane încât să nu apuc să le număr. Mai verific cu un ultim avânt biletul, urc în montura de fier și ajung într-un final într-un vagon pe care îl simt plin de respirația colegilor de compartiment. Fără să conștientizez, încep să privesc oamenii. Nu am mai făcut de mult acest exercițiu care, de fapt, nu ar trebui numit așa. E ca și cum m-aș uita la un film care îmi place și nu aș ști nimic despre protagoniștii lui. Acum nu mai reușesc să îi privesc simplu, încerc să îi descos ca pe păpușile din vată și cârpe pe care mi le făcea bunica.

Mă uit cu o atenție meticuloasă la bătrânica ce stă exact în fața mea. Mă întreabă cu o voce domoală dacă a urcat unde trebuie și își îndreaptă ochii de un verde clar spre fereastra compartimentului. Pare a zâmbi necontenit, cu toate că e amorțită de ani în tăcere, într-o tăcere frumoasă, așa cum mi-o imaginez eu, ce ascunde o iubire din tinerețea care a trecut mult prea repede.

E de ajuns să-i privesc ochii juvenili, să analizez cu încetinitorul clipirile dese care cer, asemenea tragerii cortinei unui spectacol reușit, aplauzele vieții. Alături de ea, un bărbat de vârstă mijlocie, cu o mustață lăsată neglijent, își scoate într-un foșnet asurzitor ceva de mâncare. Toate astea în timp ce o mamă tânără, cu ochii migdalați, încearcă să își liniștească unul dintre copiii prea curioși și agitați. N-am cum să mă plictisesc.

Ajunsă în gară la Teiuș, alerg cot la cot cu niște studenți străini să prind trenul spre Sighișoara. Conductorul ne observă, face semn mecanicului de locomotivă și cu ceva noroc, reușim să urcăm în tren. Până la destinația finală, mă transform într-un observator meticulos al rafalelor de imagini ce se perindă haotic în fața mea. Devin imună la tot ce mă înconjoară, iar singurul contact cu realitatea e sunetul sacadat al roților trenului. Starea aceasta e zguduită brusc în apropiere de Daneș, când o femeie între două vârste, cu un surâs ștrengăresc și o fustă lungă și colorată, mă îndeamnă să o las să îmi ghicească în palmă. Pentru o bancnotă de un leu. Zâmbesc amuzată și mă îndrept spre ieșire.

Următoare oprire e Sighișoara.

10.40 a.m. La coborârea din tren, o iau pe jos spre centrul istoric, oprind din când în când câte o persoană să mă asigur că mă îndrept unde trebuie. E multă liniște, totul pare țintuit în loc și pe nimeni nu deranjează lipsa asta de zgomot. Până să ajung sus în cetate, acolo unde majoritatea turiștilor admiră așezarea veche, dau peste vreo 4 ceasornicării. Toate cu ferestre luminoase și ceasuri ce stau amorțite de timp în vitrine și așteaptă să fie reparate. Mai devreme sau mai târziu.

Orașul e impregnat cu parfum de Evul Mediu. Înconjurat de ziduri fortificate și drumuri construite cu piatră de râu, păzit de turnuri înalte și clădiri cu arhitecturi impresionante, singurul element care face notă discordantă de la acest peisaj străvechi sunt zecii de turiști cu aparatele de fotografiat în mână. Vizitez minuțios Turnul Croitorilor, Cositorarilor, cel cu Ceas și urc scările acoperite ca într-un tunel de lemn, având în fundal sunetul unor chitări prea noi pentr tot ce e pe aici. Oriunde întorc capul, văd ceva semnificativ care merită atenție.

Dincolo de orice obiectiv turistic pe care majoritatea îl vizitează, pe mine altceva mă surprinde. Sunt străzile micuțe care tind să spună câte o poveste sau cafeneaua cochetă dintr-un colț al cetății, cu motive tradiționale și oameni zâmbitori. Sunt casele colorate, îmbibate în exces în mirosul de odinioară, cu alei de trandafiri minusculi, cu arcade de viță-de-vie aglomerate în cortina unei intimități ospitaliere, cu suvenirurile afișate timid lângă uși scorojite, dar pline de viață, cu o simplitate aproape enervant de strălucitoare . Pare ireal cum atâta haos poate duce la o armonie perfectă.

Călătoria asta e prea scurtă.

5.47 p.m. Cu același rucsac maroniu în spate, urc în tren să mă întorc la Cluj. E lume mult mai puțină și eu am timp să rememorez pe fast-forward ce am văzut și cum acest oraș cu ziduri și plin de culoare, a reușit să mă scoată, insesizabil, din ritmul cotidian. Abia când reușesc să mă dezmeticesc de tot acest periplu al memoriei, o zăresc pe bătrânica cu ochii verzi. Aceeași din trenul spre Sighișoara. Acum, ea e cea care mă privește atent, iar eu cea care îi zâmbesc.

Îi văd buzele mișcându-se și o aud cum spune scurt și fără nicio pregătire: „Să te bucuri de tinerețe!ˮ. Mai surâde odată și apoi se uită pe geam pentru tot restul drumului. Surâd și eu și-mi dau seamă că asta nu a fost doar o călătorie. A fost despre un tren și dincolo de el.

Manuela Moroșanu

Foșnetul familiar al pachetului de acasă

Da, sigur, poate veți considera că sună a clișeu, dar pentru mine, ca pentru mulți alți tineri studenți din Cluj și din oricare alt oraș aflat la un număr destul de mare de kilometri pentru a putea fi scris din trei cifre, pachetul de acasă are o semnificație profundă și-mi stârnește emoții. Despachetând, realizez că ating bucățile de ziar, pe care le-a atins și mama, când a învelit borcanele pline cu ce e mai bun din cămară. Este ca o îmbrățișare, simt că acasă este mai aproape de mine.

E ziua de vineri, și până să se facă timpul de amiază, voi merge după ceea ce este, cu siguranță, specific studențesc – pachetul trimis de mama. Plec din Mănăștur și cobor în stația de la Regionala CFR. De acasă până în stația de autobuz trebuie să merg pe jos cam vreo 5-6 minute. Până să mi se strice a doua pereche de căști pe anul acesta, ei bine, obișnuiam să ascult muzică pentru a mă simți mai confortabil pe stradă și în atobuz. Dar o binemeritată pauză pentru urechile mele este ceva necesar.

Fără muzica ascultată la căști, pot fi mai atentă la ce este în jur. Afară este destul de plăcut, noaptea plouase, iar pe stradă câteva bălți mă făceau să mă simt mai atletică, în încercarea mea de a le ocoli, iar eu fiind chiar binedispusă, alegeam să sar peste ele, parcă așteptând aplauzele din tribună, pentru săritura în lungime peste baltă.

Ce e drept, nu poți fi altfel decât binedispus atunci când, nemaiavând mare lucru prin frigider, peste jumătate de oră, după ce vei ajunge cu sacoșa plină, te vei putea bucura de gustul de acasă. Da, „gustul de acasă” parcă sună a slogan pentru un fel de condiment de mâncăruri, dar este folosit fără a avea, cu adevărat, valoare. Și un prosop, dacă a stat în bucătărie, îl poți simți, îți poți da seama că, da, chiar de acasă vine acel prosop.

Dacă ceva vine de acasă – orice – înseamnă că este bun. Acesta este sentimentul recunoștinței pentru ceea ce reușește să te ducă cu gândul la acasă. Nu este cazul să repet faptul că, de cele mai multe ori, oamenii apreciază lucrurile abia atunci când nu le mai au sau ajung mai greu la ele. Asta o știe toată lumea. Habar n-am ce filosofie de viață este, dar își găsește aplicabilitatea în realitate, în nenumărate rânduri.

Nu știu cum fac, dar mereu îmi supraestimez abilitățile de hamal pentru giganticul pachet. Din locul de unde trebuie să-l ridic, până în stația de la Regională este destul de mult de mers, iar cu un pachet de… multe kilograme, mai mult târâit decât cărat, tot schimbându-l dintr-o mână într-alta, este destul de dificil. Mereu ajung să regret când într-un final dau banii pe taxi, dar cel puțin știu că voi mai fi capabilă să duc mâncarea la gură, mâinile nemaifiindu-mi întinse de greutatea sacoșii, precum de un aparat de tortură medieval. Concluzia este lesne de înțeles: am sunat la dispecerat pentru un taxi. După cinci minute de așteptare, mă și văd pe bancheta din spate a taxiului.

Urcatul cu imensa sacoșă până la etajul trei este un flec, gândindu-mă că aș fi putut să car bagajul până în stație și din stație, acasă. Nu m-am plâns de nimic. De pofta ce-o aveam, nu am mai putut simți eventualul disconfort. Aveam o stare crescândă de entuziasm și îmi bubuia inima de parcă urma ca întreaga familie să iasă din sacoșă. Dar era, așa cum spun majoritatea, mâncare de acasă. Pentru mine, nu este doar mâncare, ci este o parte din acasă. Nu știu dacă voi ați văzut vreodată cum se pregătește un pachet pentru un student, dar eu am văzut.

De parcă ar fi un ritual; enumerarea de lucruri ce trebuie să fie puse în bagaj, adunarea lor din diferite locuri: cămară, grădină, congelator, apoi sunt toate puse pe masă și se așează tactios, precum un puzzle. Așa le-a aranjat mama, astfel, cu grijă, le-am manevrat și eu afară din sacoșă.

Am scos, mai întâi, ceea ce era deasupra: un cofrag cu ouă proaspete, vreo trei pungi cu verdețuri, plante pentru ceai și telemea de vacă. Îți este greu să nu îți afunzi nasul în acele arome proaspete și să nu rupi câte un fir de pătrunjel, să-i simți parfumul dulceag. Chiar dacă mereu știu ce se află în punga cu ceaiuri, mereu o deschid și foșnesc plantele pentru a stârni miresmele subtile. Apoi am dat peste artileria grea: borcanele. Merită să le fie mâncat conținutul, sau merită să fie admirate, la loc de cinste, în vitrină? Foamea îți strică planurile artistice și astfel nu-ți mai arde de arta frumosului de prin vitrinele de sticlă. Mănânci.

Da, este mâncare și în Cluj, chiar este, dar nu are gustul pe care, eu așa consider, fiecare om îl caută – aroma de acasă. Indiferent cât de bine/rău gătește mama. Poate unora le este dor până și de mirosul de clătite mai arse, sau de lacrimile care se ivesc din cauza mirosului puternic de ceapă proaspăt tocată de mama, în bucătărie. Știu că este ciudat, dar mie îmi este dor până și de teancurile de vase pe care mă ofeream voluntar să le spăl, gândindu-mă că mama era istovită după ce pregătise cina. Există 19,254,658 de feluri diferite de acasă în țara asta în formă de pește. Indiferent de unde este acasă.

 

Alexandra Țurnă