Imaginează-ți cum este să respiri aerul unei săli pline de curiozitate și emoție! Gândește-te apoi la motivul acestei săli, la scopul întâmplării, dar mai ales la creator și descoperă că ești chiar tu cel care a ajuns acolo. Palmele îți transpiră necontenit, dinți-ți scrâncesc de emoție, de emoția debutului. E scena ta, e momentul tău de aplauze și aprecieri și tot ce poți să faci e să zâmbești tâmp spre zecile de oameni care-ți apreciază noul drum. Cel mai amuzant nu a fost momentul stângăciei mele pe treptele succesului, ci faptul că eu am devenit acest creator, fără măcar să știu ce înseamnă lumea teatrului și a regiei de la A la Z. Se pare că am uitat să-mi cumpăr abecedarul regizoral și ce s-a construit frumos, s-a demonstrat prin mine.
,,Anonimul la final” se întâmpla pe 23 mai, la Cinema Mărăști, iar acest anonim avea să mă scoată din anonimat. Ironic, nu? Era ziua în care mă arătam lumii întregi, fără menajamente, dar nu e întotdeauna atât de ușor. Mă lăsam pe tânjeala neprofesionalismului și eram nervoasă că permiteam acest lucru. Gustasem luni întregi din amatorism, auzisem critici și păreri necerute și când, în sfârșit, mă lăfăiam în deplinătatea prezentului, mă stânjeneam.
În momentul în care am luat acest proiect în brațe credeam, în naivitatea mea, că pot face totul singură. Cred că cel mai mult am vrut să demonstrez că pot crea ceva al meu, chiar dacă îmi lipsește teoria. Am crezut mereu că frumosul se naște din necunoscut și originalitatea momentului și nici o carte nu putea descrie mai bine această zi pentru mine.
Și iată că s-a întâmplat! Eram acolo, în fața unui public ce aplauda frenetic, neputând să-mi stăpânesc murmurul membrelor. Ducându-mă în urmă cu câteva luni, revăd imaginea unei copile debusolate, cu o organizare stângace, pregătindu-se școlărește pentru fiecare întâlnire cu trupa ei de teatru.
Proiectul a început într-o lentoare nemaiîntâlnită. Săptămânile treceau și coordonatoarea buclucașă, studentă la jurnalism și fără vreo legătură cu lumea teatrului până atunci, trebuia să creeze un spectacol, să aducă o piesă în scenă. Orgoliul nu a permis repunerea unei piese cunoscute în scenă și așa a apărut Dima, personajul dual de la care avea să se contureze o cotroversată analiză psihologică.
Odată ce scenariul a fost gata, a urmat cea mai obositoare parte: repetițiile. Atunci este momentul în care trebuie să știi cum să ții sub control totul, inclusiv pe tine și autocontrolul a reprezentat cea mai grea parte, dar mă repet modest, am reușit!
Căci dacă nu reușeam să transform acea coordonatoare stângace, nu mai eram pe scenă, ascultând sunetul inedit al aplauzelor, jucându-mă copilărește cu degetele.
Ceea ce vreau să transmit este tocmai ideea de curaj, de îndrăzneala de a lucra cu propriile forțe. Nu ai nevoie mereu de un abecedar pentru a descoperi și a crea ce îți place. Întrebările pornesc de la tine, dar tot tu îți poți oferi răspunsurile pe care vrei să le auzi.
Eu am crezut în coordonatoarea amatoare și ea a crezut în mine că o pot schimba și ce este mai frumos e că au ajuns să creadă și alții.
Butoi Andrada Lorena